Neobișnuite subiecte își alege, în eseurile sale, Pierre Bayard ! Ne-a arătat, astfel, cum să comentăm cărțile pe care nu le-am citit și cum să ameliorăm operele ratate, apoi cum să vorbim despre locurile unde nu am fost niciodată precum și despre faptele care nu s-au produs. A întors pe toate fețele scrieri faimoase (Hamlet), a recitit romane polițiste de Conan Doyle și Agatha Christie ajungând la concluzia că asasinul nu e cel care apare în text. Iată-l, de la o vreme încoace, explorând zone – ucroniile și univer surile paralele – unde toate fanteziile sunt permise. Este ceea ce se întâmplă (dar se întâmplă oare cu adevărat? întreb ca să fiu în ton) și în recenta lui carte intitulată Și dacă Beatleșii nu s-ar fi născut? (Editions de Minuit, 2022).
Ne place să credem, spune Bayard, că operele geniale sfârșesc prin a se impune: în realitate, istoria literaturii și a artei este „un gigantic cimitir al ocaziilor estetice pierdute“, un cimitir unde stau alături opere care n-au fost recunoscute în vremea lor precum și opere care ar fi putut lua naștere dacă gusturile estetice ar fi evoluat diferit. Cazul Beatles este revelator în acest sens: grație unui șir de întâmplări și mai ales grație unui impresar inteligent, beatleșii se impun în fața unui grup cu siguranță cel puțin la fel de talentat, The Kinks, astăzi aproape uitat. Bayard propune aici conceptul de eclipsă: o operă, prezentă în chip excesiv, ocultează alte opere până la a le face uneori să dispară și impune, totodată, un anumit tip de sensibilitate ce apare drept „naturală“. Alt caz de eclipsă flagrantă este cel al sculptoriței Camille Claudel, sora lui Paul Claudel și amanta lui Rodin. Puținele opere rămase de la Camille arată un talent excepțional, original și în orice caz diferit de cel al ilustrului ei iubit. Cazul ei este mai complex, întrucât are de înfruntat nu numai geniul amantului, ci și, ca femeie, prejudecățile epocii. Se adaugă boala psihică a artistei, care o marginalizează definitiv. Câteva sculpturi neterminate confirmă înzestrarea ei ieșită din comun, iar Bayard, provocator ca întotdeauna, se întreabă dacă nu ar fi legitim să terminăm noi operele pe care, din diferite motive, creatorii nu le-au dus la bun sfârșit sau chiar să imaginăm pur și simplu opere, pornind de la ceea ce este specific creatorului respectiv. Exemple există, numai că sunt cel mai adesea doar pastișe (vd. textele „inedite“ ale lui Rimbaud).
Alt „caz de școală“, pe care angliștii îl cunosc foarte bine: Ben Jonson pus în umbră de Shakespeare, popularitatea acestuia din urmă fiind – în Europa cel puțin – târzie. Multă vreme Ben Jonson a fost considerat superior lui Shakespeare: recunoașterea genialității autorului lui Hamlet a venit după ce s-a impus o nouă sensibilitate teatrală care a determinat crearea unui nou canon.
Dar nu numai cuplurile de artiști pot oferi exemple interesante. Ce-ar fi fost, se întreabă autorul, o lume fără Marx? Un prim răspuns se impune de la sine: ar fi însemnat milioane de morți mai puțin, morții din Rusia comunistă, din China maoistă, din Kampucea democrată („democrată“ – ce ironie!) și din celelalte țări unde s-a aplicat „creator“ doctrina. Și mai e ceva: Marx l-a eclipsat (din ce motive, e o altă discuție) pe Pierre-Joseph Proudhon, teoretician redutabil, dar care, spre deosebire de Marx, nu a fost un fondator de discurs. Marx a eclipsat toate concepțiile alternative care, în secolul al XIX-lea, au vrut să construiască un socialism non-violent. În psihanaliză, Freud l-a pus în umbră pe Pierre Janet, cel care a propus noțiunea de disociere psihică, indispensabilă pentru a înțelege personalitățile multiple. Janet și-a luat mai târziu un fel de revanșă postumă, când tulburarea de personalitate multiplă a fost recunoscută oficial ca tulburare psihică. O situație curioasă ne oferă celebra antropoloagă Margaret Mead: a devenit o somitate grație unei cărți ce se baza pe observații fanteziste și a dat ulterior o cercetare fundamentală, abia astăzi apreciată la justa ei valoare, și în care pune bazele teoriei genului.
Pornind de la o binecunoscută afirmație a lui Borges, conform căreia „orice scriitor își creează precursorii“, Bayard o verifică examinând destinul câtorva mari creatori. Kafka, mai întâi, și vedem că e posibilă o surprinzătoare lectură „kafkiană“ a lui Léon Bloy. Proust i-a aruncat la periferia istoriei literare pe cei care erau socotiți la un moment dat egalii lui, dacă nu chiar mai valoroși decât el (Maurice Barrès, Paul Bourget, Pierre Loti), și l-a eclipsat pe Anatole France însuși, marea vedetă literară a vremii. Reușita lui Proust se bazează pe impunerea unei paradigme ori ginale, pe care Bayard o rezumă astfel: focalizarea pe eu, atenția acordată timpului, devalorizarea intrigii, inventarea unei scriituri inconfundabile. Sunt modificate în acest fel, în mod radical, și habitudinile noastre de lectură, iar ceea ce le părea odinioară cititorilor lui Proust a fi un defect s-a transformat în calitate: construcția ramificată și lungimea frazelor s-au dovedit perfect apte să surprindă mișcarea imaginilor și a asociațiilor, lungimea operei care descuraja o lectură exhaustivă a permis o lectură „pe sărite“ fără complexe, în fine lipsa „acțiunii“ a operat o transformare spectaculoasă a esenței romanului așa cum a fost din Antichitate până în modernitate.
Această goană după paradoxuri și interpretări în răspăr cu tradiția îl face pe autor să obosească spre final. Capitolul despre Simone de Beauvoir este tern și foarte corect din punct de vedere politic, dar surpriza neplăcută vine de la textul consacrat lui Pasternak și Șolohov. Că cel dintâi l-a pus în umbră pe celălalt este evident, explicațiile pe care le avansează Bayard sunt însă bizare (el pune accentul pe operațiunea de propagandă desfășurată de CIA). Consideră că Pe Donul liniștit este superior Doctorului Jivago și că Șolohov ar fi meritat o altă soartă. Într-un univers paralel, desigur…
Las laoparte ultimele pagini care vorbesc despre posibilitatea de a fundamenta o critică cuantică (!) și rețin analizele fine pe care le întreprinde autorul precum și, în mai multe rânduri, sugestiile sale metodologice. Altfel însă, căutarea cu orice preț a paradoxului e un demers gratuit.