romanul Moromeții de Marin Preda începe într-o seară de sîmbătă. A doua zi va fi duminica Rusaliilor, se va dansa Călușul „întreg“, iar apoi, luni, se va ieși „la secere“. Am argumentat, într-un alt articol, că duminica respectivă a fost ziua de 20 iunie 1937, Paștele căzînd în acel an tîrziu, pe 2 mai.
După Rusalii, dar nu mult după aceea, Ilie Moromete înlocuiește poarta curții sale și, lucrînd alături de fiii săi Paraschiv și Niculae, povestește cîtorva vecini o vizită a lui la Traian Pisică, posesorul unei familii numeroase – 13 copii – cizmarul satului și cultivator de tutun. Pisică e celebru în felul lui pentru viața dezordonată a familiei, care este un exemplu de dezmăț și scandal, încît a devenit proverbial. „Ca la alde Pisică“ semnifică în argoul satului o neorînduială totală, zgomotul făcut de păruiala continuă a celor 13 odrasle auzindu-se „de la cinci kilometri“. Moromete relatează că s-a dus la el dimineața să-și repare niște ghete, acesta fiind însă numai un pretext – voia să vadă cum trăiește originala familie.
Traian Pisică, spune Moromete, tocmai îi vînduse, lui Tudor Bălosu, bogatul vecin al lui Moromete, încă două pogoane de teren și pretindea că nu mai vinde : îi rămîn două pogoane pe care le ține pentru tutun. „Alde Traian Pisică, continuă Moromete, pune numai tutun pe pământul lui“. Moromete asistă la o încăierare a copiilor, care i se pare că ține loc de mic dejun. Apoi „îl văz pe Traian că se ridică din pat și strigă: Haida! gata! Toată lumea la păpușit tutun. A ieșit liota afară, s-a suit în pod și s-a întors cu șiruri de tutun; umpluseră casa“.
Situația descrisă e foarte bizară și comentatorii romanului n-au observat, se pare, în ce constă bizareria. Ce „păpușea“ familia Pisică la sfîrșitul lui iunie ? Tutunul nu putea fi cules la acea dată. Să fi fost recolta din anul precedent este la fel de neverosimil. De ce să fi așteptat Pisică din toamna, oricît de tîrzie, pînă în iunie ca să „păpușească“, adică să lege împreună, în mănuchiuri (păpuși) frunzele spurcatei, dar rentabilei plante de Nicotiana tabacum ? Mai e un detaliu. Oricît de nechibzuit ar fi fost Pisică și oricît de mare i-ar fi fost producția – „Traian zice că el câștigă cu pusul tutunului mai mult decât scot eu de pe un lot“, afirmă Moromete – nu se putea aștepta să întrețină o familie cu 15 membri din două pogoane de tutun, ba nici din patru pogoane, înainte de vînzarea către Bălosu.
Numeroșii admiratori și comentatori ai romanului, ca și autorul însuși, nu au mai ținut seama de ceva: tutunul nu poate fi plantat pe același teren ani la rînd. Deși nu secătuiește solul, tutunul îi distruge structura. Este exclus ca Pisică sau oricine altcineva să „pună“ numai tutun, el trebuia să alterneze tutunul cu grîu, orz sau ovăz, recunoscute ca bune premergătoare pentru tutun. Ba chiar tutunul ar fi trebuit plantat doar un an din trei sau patru.
Plecat de tînăr din sat, se vede că Marin Preda avea slabe cunoștințe de agrotehnică. Din acest punct de vedere, ideile după care Pisică punea „doar“ tutun și își întreținea familia din patru pogoane (două hectare) de tutun pe care îl culegea în… iunie sînt niște enormități. Ar fi similar să pretinzi că în pădurea Cotegioaia, de lîngă Siliștea, ar trăi pantere.
Mai este un contraargument psihologic al existenței lui Pisică. Familia sa dezordonată, în permanantă încăierare, nu e compatibilă cu o cultură de tutun. Această plantă, rentabilă, chiar dacă nu în măsura imaginației romancierului, necesită o muncă foarte atentă, meticuloasă și continuă. Tutunul e sensibil, nu se plantează direct în cîmp. Răsadnițele cer microclimat special și gunoi de la vite, pe care Pisică nu le avea. Mi se pare exclus ca Pisică și copiii săi mai mari, care se presupune că l-ar fi ajutat, fiind așa cum îi descrie Moromete, să poată lucra cu răbdare și atenție, cam din martie pînă în noiembrie, îngrijind și ferind planta de boli și dăunători, foarte numeroși. Plivitul, cîrnitul și copilitul tutunului sînt operațiuni delicate și continue (plivitul), nu se fac între două încăierări.
Există o povestire mult mai credibilă a lui Fănuș Neagu, în care o familie își vede ruinate planurile economice, pentru că trebuie să-și incendieze toată producția de tutun, atins de o boală specifică (mozaicul tutunului).
În concluzie, pentru a parafraza un vers celebru, Traian Pisică n-a existat, oricît de pitoresc ar fi ca personaj.
Eugen Barbu, lufarii și mavroforii
de Cristovul viilor, Princepele, personajul principal, fără nume propriu al romanului omonim de Eugen Barbu dă o mare serbare la Mogoșoaia. E, în intenția organizatorilor, Princepele și consilierul său, ce-i este amant și alchimist, un carnaval „ca la Urbino“. Trecem peste necoincidența datelor. Carnavalul în Italia are loc la finele lui februarie, iar Cristovul viilor, ziua în care începe culesul viilor, după sfințirea butoaielor, este 14 septembrie, Ziua Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Dar ajungem repede la o alunecare de condei dintre cele pe care autorul și le permitea cu larghețe și în fața cărora mulți critici, din ignoranță sau indulgență față de „Conu Jenică“, le-au trecut cu vederea.
La serbare și la ospățul aferent sînt invitați și literații vremii, prilej pentru Eugen Barbu să-și portretizeze nemilos confrații în pasaje cu cheie. „Ceata celor patru cavaleri ai Apocalipsei (așa îi numește Barbu pe unii dintre „scribălăi“) lua cu dragoste din grămezile de icre de chefal, scuipând sâmburii de măsline şi turnând bine în foalele neostoite. Lazăr Scriba de Trapezunda încerca nişte lofari (sic!), „proaspeţi ca dimineaţa“. Depășind mirarea că, mîncînd icre de chefal, o delicatesă ce-i drept, mesenii scuipă sîmburi de măsline, ajungem la „lofari“, grafie neobișnuită pentru peștele numit de fapt lufar (Pomatomus saltatrix). Aici minunea este mult mai mare. Nu pentru că autorul folosește pluralul, deși un singur lufar, 400-500 de grame minimum, dar poate ajunge la 2 kg, e îndestulător chiar pentru un scriitor famelic. Ci pentru că „lofarii“ sînt „proaspeți ca dimineața“.
De la mare, lufarul fiind un pește marin, cel mai bun la gust din cîți sînt în Marea Neagră, pînă la Mogoșoaia, sînt peste 250 km adică mai mult de 12 poște. Cu atelajele de pe vremea Princepelui, chiar în fuga cailor, nu se puteau face mai puțin de 16-18 ore. Socotind schimbatul cailor (ce trebuiau să fie 12 perechi, una pe poștă, cît o herghelie), fără a vorbi de neodihna surugiului și eventualele accidente, lufarii trebuiau pescuiți cu minimum o zi înainte ca să ajungă pe masa de la Mogoșoaia. Or, temperatura la 14 septembrie ar fi compromis grav prospețimea peștelui, iar odată conservat (în sare de pildă) nu se mai putea vorbi de o prospețime ca a dimineții.
După episodul cu lufarii, petrecerea continuă. Pe lacul Mogoșoaiei apar plute alegorice. „Asta, da, îmi place! făcu dumnealui Dumitraşco Topliceanu, mai vedem şi noi ceva, un carnaval ca la Urbino, că prea ne plictisim. Ce spui, iubite Mihai? Mihai Mano dădu din umere. Nu înţelegea astfel de burle, el trăise între mavrofori (sic !) şi avea alte obicee“. Știm din roman că Mihai Mano era boier și avea rangul de vel căminar. Acest boier nu era unul chiar neînsemnat, el avea în grijă strângerea dării pentru băuturile spirtoase, numite camănă, o taxă pe alcool care desigur sporea veniturile Princepelui.
Pe cititorul avizat îl încearcă mirarea ! Cum să fi trăit un boier (boieria fiind în principiu ereditară) între mavrofori? Și cînd anume avusese timp? Mavroforii erau un corp ostășesc de elită al Eteriei. Iar Eteria a apărut în 1814. Oricînd am plasa domnia Princepelui în perioada fanariotă, e cu desăvîrșire exclus ca un boier, fie și unul excentric, să „trăiască“ între mavrofori, ca și cum aceștia ar fi fost o comunitate stabilă, sectă sau șatră. Mai ales că se vorbește la trecut. Așadar, se prezumă că numitul Mano, după ce „trăise“ între mavrofori, venise la curtea domnească pe post de… vel căminar.
Culoarea locală și arhaică se poate obține printr-un lexic bogat, cu aceasta putem fi de acord, dar el poate fi adecvat la situație. Așa cum știm, Eugen Barbu și-a publicat documentarea pentru Princepele în mai multe Caiete, care atestau că a cercetat cu grijă epoca. E de mirare deci că nu știa ce au fost mavroforii și ce presupunea, pe vremea respectivă, aducerea lufarilor proaspeți la festinul Princepelui.