Numai pe tine te am, trecătorul meu trup. (Lucian Blaga)
Ceea ce se oferă privirii noastre nu este un dat, ci un lucrat și, deci, un artificiu. Prizonieri ai propriilor noastre limite senzoriale, acceptăm realitatea indubitabilă a aparenței. Sufletul însuși nu este un atribut al omului, ci rezultatul activității sale asupra lumii și asupra sinelui, adică efectul cunoașterii traduse în cuvinte. Acestea pot evidenția ori limpezi, dar pot oricând și inventa o realitate psihică; „înăuntrul“ e o latență care se supune limbajului spre a fi înzestrată cu calitatea de aparență cu iz de certitudine. Deși folosit în contexte surprinzătoare, sufletul e un construct, nu o realitate. Uniune a minții cu trupul (după Lucrețiu), omul a traversat etape succesive de împăcare a fețelor sale ori, dimpotrivă, de divorț. Trupul e periodic satanizat, împins în umbră. Biserica preia controlul asupra trupului, deci asupra simțurilor naturale, prin interdicții și amenințări cu pedepse incontrolabile – gen focul iadului. „Gândurile metafizicii, nota Lucian Blaga pe un ton de bogată ambiguitate, sunt profund incomode, […] incomode fiindcă ele răpesc, cu riscul înnebunirii, sufletul din orizontul pur biologic, spre a-l așeza între poveste și profeție; incomode fiindcă sub puterea lor magică ne smulgem rădăcinile din pământ pentru a le întoarce spre azurul în care nu pot respira decât stelele“. Obligat să-și ascundă buna înțelegere cu trupul, omul se înstrăinează de sine, scindat și nesigur. Află târziu că tot ce oferă acesta cu cele cinci simțuri ale sale face parte din viață și o întregește. În anii 1960, odată cu debutul erei „sexului care vorbește“, mintea și trupul recuperează o uniune care n-a încetat, de altminteri, niciodată să existe, fie și în ilegalitate. Dar nu un stil se caută deocamdată, ci se scot în văzul lumii cuvinte până nu de mult indecente.
John R. Searle (vezi Mintea. O scurtă introducere în filosofia minții) observă că perechea trup – minte este acceptată de majoritatea oamenilor de știință ca potrivită pentru a descrie ființa umană, cu un accent tot mai apăsat pe minte, căci „fenomenele mentale constituie puntea prin care ne conectăm la restul lumii“. A treia parte, sufletul, e o invenție dinspre biserică, un automatism preluat de limbajul comun. O răsfoire a dicționarelor arată, însă, că vorbirea comună nu cade cu adevărat în eroare. Ea păstrează sensul originar de răsuflet, suflare, respirație, adică de fenomen fiziologic fără de care viața încetează (de aici sensul de locuitor, individ, persoană: un cătun cu câteva suflete). Sufletul ca „substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viață, individualitate și personalitate și care este de origine divină și cu esență veșnică“ e definiția care funcționează doar în spațiul bisericesc. În viața de zi cu zi, expresii ca într-un suflet, a-și trage sufletul, a-i veni sufletul la loc, a-i scoate sufletul, cu sufletul la gură (toate trimițând la răsuflare) stau alături de cele cu pecete bisericească: a-și încărca sufletul cu un păcat, a-și da sufletul, a nu avea la suflet pe cineva, a fi om cu suflet etc. De cele mai multe ori, diferența dintre accepțiuni se șterge. Sau răzbate la suprafață un înțeles sentimental-melodramatic, care scuză orice deraiere de la valoarea autentică: o carte de suflet, o poezie de suflet, de pildă. Discuția ar merita, poate, continuată.
„Modul de operare al minții – conștient și inconștient, liber și îngrădit, prin percepție, acțiune și gândire, prin simțire, emoții, reflecție și memorie și prin toate celelalte trăsături ale ei – nu este de fapt un aspect al vieții noastre, ci, într-un fel, este chiar viața noastră“, spune John R. Searle. Iar „modul în care folosim limbajul este o expresie a capacităților noastre mentale fundamentale mai mult din punct de vedere biologic și nu vom înțelege pe deplin modul de funcționare a limbajului până când nu vom fi înțeles cum este el înrădăcinat în abilitățile noastre mentale“. Creierul e prelungirea infinită a trupului limitat, prin el tentează exercițiile lui de des-pământare. Însă perechea minte – trup lucrează strâns după reguli nu până la capăt descifrate de om. Ruperea alianței lor complexe e totuna cu moartea. Capul profesorului Dowell (Aleksandr Beleaev, 1925) ține, deocamdată (?), de literatura sf, nu de realitate. Dar, omul se interpretează pe sine și specia însăși prin intermediul textelor lumii ficționale – nu are altă cale.
Eminescu se știa pe sine „minte deșteaptă“, „de visure plină“ și își inventa în imaginar un trup pe măsură, cuprinzător cât natura: „Ci eu sunt / zburător / Ca un vânt / De ușor…“. O expansiune a minții înrudită aflăm la Lucian Blaga: „Dați-mi un trup / voi munților, / mărilor […] Pământule larg fii trunchiul meu.“ Încrederea în puterea minții de a forța granițele (vezi bătrânul dascăl „uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic“) nu uită că „cifra neînțeleasă“ a vieții și a morții nu poate spera dezlegare în afara uniunii dintre trup și minte, singura prin care ceva este. Pentru M. Blecher, „îngrozitorul și durerosul prizonierat al creierului în scheletul craniului“ își pierde gravitatea prin permanenta lui definire. Blecher caută înfrigurat cuvântul magic, în evadări mentale, dar trupul, „remorcă netrebnică și stricată“, rămâne un loc familiar. Visceralitatea pură își asociază cuvântul omagiind viul, cu atât mai uimitor cu cât palpitul său e ultim și senin-disperat. „Un cuib de inimă“ de o concretețe implacabilă, ființa se descoperă, la Bacovia, captivă în latura prin definiție cea mai liberă a sa, mintea: „Și o spaimă de tot ce citisem, de câte auzisem mă cuprinse și regretam că creierul meu, ca și al altora, a devenit o moară hodorogită care nu se mai poate opri…“.
Scriitorii au știut mereu că „trupul știe mai mult“, că viața este „atâta vreme cât trupul încă mai este loc al gândului“ (Aurel Pantea), reconstituind integritatea lui homo totus și aruncând cuvenita îndoială asupra „schismei“ trup/suflet. „Fragilă-alcătuire și capcană“, la Marin Sorescu, trupul încape dimensiuni uriașe când verbul înseamnă „formidabilă / cădere în sine / cu captare de cosmos“. În Harta, „Partea cea mai uscată,/ Fruntea,/ Continuă să se formeze zilnic/ Prin încrețirea/ Scoarței pământului […] Cu simțurile,/ Cele cinci continente,/ Descriu zilnic două mișcări:/ O mișcare de rotație în jurul soarelui/ Și una de revoluție/ În jurul morții…“. Fragilă și impetuoasă, de o puritate secondată de „perversiuni verbale“, poezia Marianei Marin se „înfruptă din ea însăși“ într-un ospăț visând participări cosmice. La Gabriel Chifu are loc transferul permanent dintre corpul repede trecător și corporalitatea mai prelung durabilă a poemului/gândului: „Crezi că trupul tău vlăguit ți-a spus/ toate cuvintele și-acum e amuțit. Dar astăzi/ fă din el harfa care descrie darul acesta al zilei/ ci atunci tu, pieritorul, nicicând nu vei pieri“. Floarea Țuțuianu se descrie ca „trup care se dă la cuvinte“. Varujan Vosganian încropește o teorie elogiind cuvântul și imaginația: „Oare câte exoduri îmi sunt la-ndemână […] nu știu cât pot rezista fără să scot un cuvânt/ dar zece zile fără să visez s-a dovedit științific/ e totuna cu moartea// așadar noaptea e invenția trupului meu/ să poată trăi/ eu sunt o invenție a visului meu“. La Ion Mureșan, privirea ațintită în fantasmă, vis, coșmar își ancorează ultimele firave certitudini pe semnele palpitului vieții, într-o dezlănțuire viscerală amintind de Marcel Moreau și de „monstrul“ verbal pe care îl caută în străfundurile trupului muritor: „ghemuit în colțul camerei / pipăie-ți cu disperare corpul / cu ochii holbați la sfârcurile mici și cenușii ca două / sigilii ale morții“.
Ei bine, despre trup, minte și cuvinte știe multe Marcel Moreau, autor și al unei cărți cu titlu splendid: Corpus scripti. Într-un eseu intitulat „La pensée poétique de Marcel Moreau, entre misosophie et lingua impetuosa“ (Comparatismes en Sorbonne 9-2018), Corentin Lahouste îl definește ca „scriitor gânditor, scriitor barbar, misosof“, unul care, în Artele viscerale, plănuia o nouă definiție a omului care să pună la bătaie „efective verbale și carnale“ fără precedent, iar în Gândirea mongolă visa la o „cunoaștere sălbatică a lucrurilor și a omului“, la o „ripostă infernală a trupului și a minții la mașinațiunea ordinii“; la o chaonaissance (amestec de haos și cunoaștere, naștere din haos) întemeiată pe revalorizarea instinctelor și pe o lingua impetuosa care să arunce în aer locurile comune și ideile de-a gata. „Je suis la proie de mes mots en état d’aventure permanente“, scrie Moreau în Caiete caniculare. Verbul e „un trup în trup“ reunind filosoficul cu poeticul.
Om al cuvintelor („Sunt aproape năucit de importanța pe care o încredințezi Verbului din care se naște, fericit, verva“, îi scria Emil Cioran), Moreau descrie în Corpus scripti (Denoël, Paris, 2002), cu melancolie vizionară, întâlnirea trupului său incult cu cuvintele. Iată (în traducerea mea) câteva secvențe din dialogul său ritmic și febril cu propriul trup dependent de cuvinte, extraordinare elogii aduse Cărții, corpului scriptural fără de care lumea își pierde conturele: „Te culci ca o jivină. Dormi precum un veghetor. Te scoli ca un nebun și te duci înspre Carte ca un iluminat. Te-ai îndopat cu insomnifere: cuvintele. Da, ce aventură, într-adevăr, cea a trupului care primește de la Verbul în stăpânirea căruia se lasă cunoașterea și chiar binecuvântarea demonilor săi. Nemăsura ta avea nevoie de o garanție, iar tenebrele tale, de o prismă. Le-ai avut. Noi, tu și cu mine, am evitat cel mai mare rău dintre toate relele: descărnarea. Odinioară, am vrut să-ți scriu povestea. Era deja prea târziu. Ți-o scriseseși singur, cu mâna ta, cu sângele tău, cu instinctele tale, cu tainele urcușului și căderii, cu intuițiile tale născânde, cu rațiunea ta atrofiată“. Extraordinară această ieșire din sine, această delimitare a trupului și minții menită să exalte chiar comuniunea lor de neocolit, bogăția pe care și-o pot transfera unul altuia prin mirabila îndeletnicire a Cititului: „Așadar, te-ai pus pe citit. Bine zic «tu», nu «eu». Căci tu, trup al meu, aveai nevoie de cuvinte, nu intelectul meu. […] Nu voi renunța niciodată la ideea că instinctul tău și palpiturile tale te-au purtat spre carte. Dovada: când citeam, nu osteneai niciodată să mă faci să simt, prin tresăriri și alte ciudate fenomene senzoriale, apăsarea cuvintelor pe zbuciumul tău interior. Cărțile erau mai mult decât hârtie cu povești întipărite. Erau mângâierea promisă, voluptatea epidermică visată. Era atât de fizic totul, încât devenea de-a dreptul genital uneori“. Însă nu povestea conta, ci stilul „acel lucru care voia ca tu să fii sedus, dinăuntru, în ființa ta doritoare, de forța vorbirii“. Prin lectură, trupul dobândește valențe comunicative: „carnea ta se simțea mai puțin singură“. Prin intermediul cărților, al cuvintelor cu stil, trupul de carne face cunoștință cu trupul verbal și începe astfel să fie, să conteze, „nu mai era departe, inaccesibil, devenea aproapele indispensabil scandalului tău vital, un soi de Dionysos gâtuit, privat de lumina soarelui, închis într-o sănătate neștiind ce să facă din adâncurile sale și din prea-plinurile sale. […] Ea, Cartea, răspundea acestei așteptări mute. Făcându-te permeabil la știința de a o scrie, ea începea în tine truda de punere în cuvinte a firii tale adevărate, reală și necunoscută, informă, căci informulabilă“.
De reținut acest perpetuu transfer de energie între cuvinte și existență, între realitate și ficțiune. Nu există decât ceea ce e descris în cuvinte potrivite, dar nu poți rosti propria poveste existențială decât trecând prin descrierile dinaintea ta, prin Carte, prin lectură. Poți accede la starea de veghe față în față cu viața ta și a lumii doar apelând la insomnifere: cuvintele cărților.