Comparativ cu lirica volumelor precedente, în Dragostea cu parfum de migdale amare, poezia lui Mihai Firică se adâncește și își intensifică forța de sugestie și priza la real. Dacă în secțiunea intitulată O singură aripă artistul stilizează imaginea până la schemă și limbajul până la transparență, în Aripa absentă, el acoperă pagina degajată astfel cu notația febrilă a corespondentului de război.
Meditația elegiacă din prima parte a cărții descinde pe verticala Căderii temporale, metafizice, trasate, deja, în grupajul Limba șarpelui călător din 2006. Spectrul cromatic în care galbenul se petrecea, altădată, în verde, iar acesta în negru, se decolorează în nuanțele fumului și în alb funerar. Prăbușirea universală, ce sparge, hiperrealist, Ordinea în mii de fărâme, îi provoacă scriitorului coborârea pe circumferința visului și a memoriei și îi modifică arta. Creația se transformă într-un meșteșug al ștergerii literare, ce elimină ornamentica și surplusul, și scoate la iveală esența. Fragmentată, la început, în cuvinte de „sticlă pisată“, ca tot atâția ochi metaforici în care se oglindește Nonsensul, expresia poetică se subțiază, devine proteică, își schimbă desenul în funcție de refracția luminii. Se alungește ca o clepsidră, se opacizează în spaeculum, ori se concentrează în peisaje ontologice autumnale de o clipă: „Iată că a venit toamna și nu mă mai tem,/ prin frunze palide trecem precum umbra mirată prin sticlă“ (Bascheții tăi colorați).
Deși tragică, cinetica generală nu angajează, așa cum s-ar putea bănui, Căderea auctorială din lume. Ea pare a deține, mai cu seamă, semnificația întoarcerii, sub legea atracției olfactive și nostalgia „gustului sărutului dulce-amărui al iubitei“ (Iepurele verde de tablă ), în Paradisul afectivității pierdute, prezumat reversibile. Imagini valoroase se obțin atunci când temperatura momentului curbează, în textura lingvistică moale, marginile arcului erotic : reveria, amintirea. „Ai fost aici,/ te aștept chiar dacă nu te vei întoarce,/ Culeg migdale amare,/(…)/ Cobor în vis și acolo ești tu,/ surâzătoare, cea care pleacă și vine“, declară poetul în textul care oferă numele cărții. Îndrăgostitul ce reclamă absența femeii din Realitatea coruptă se preschimbă într-un veritabil maestru al așteptării. Un poet-pescar ce vânează, pe întinderea marină a zilei, chipul complementar al iubitei, capabil să restaureze, androginic, eul poetic dispersat. Nichita Stănescu nu se află departe: „și cioburile de pe jos săriră și se refăcură sticlă de geam./ Eu însumi eram sticla geamului,/ curat și transparent ca sticla geamului./ Și prin mine cineva privea spre altcineva/ și mă durea toată ființa mea de sticlă transparentă/ de privirea care mă străpungea,/ și nu știam cine privea pe cine privea“ (Papirus cu lacune).
Prin limbajul filtrat se răspândesc, în cea de a doua jumătate a volumului, zvonurile luptelor și exploziilor din conflictul ruso-ucrainean. Axa Căderii pendulează și se spațializează pe orizontala unui ținut devastat, tăiat de cordoane militare și de convoaiele refugiaților (În gara din care nu va mai pleca nimeni). Poetul deschide jurnalul cu filele murdare de sânge al unui copil și evocă, prin ochii acestuia, monștrii suprarealiști ce organizează noua normalitate a ororii: „Mi s-au topit brațele,/ mi s-au scurs ochii din orbite,/ mi s-a uscat limba,/ dar continui să cânt lângă ceilalți,/în coloana condamnaților“ (Cu Ivan pe urmele noastre). Senzațiile puternice recolonizează tiparele sintactice și acumulează, în gamela poemului, anxietatea, care reverberează, precum amintirile morților îngropați la repezeală: „De sub moloz nu se aude nimic,/ vocile sunt doar în mintea mea,/ cor antic mut./ Toți ceilalți nu s-au oprit,/ și-au văzut de drum“ (Katia, unde este copilul tău?). Detaliate cinematografic, secvențele copilăriei asasinate sporesc tensiunea și forța mesajului protestatar și trezesc în minte poezia războiului din perioada postbelică (În gara din care nu va mai pleca nimeni).
Deasupra Babilonului postmodern care moare, în trâmbițe de arhangheli, autorul așează, împreună cu pictorul-ilustratorul inspirat, Cupa Judecății, a Echilibrului restabilit. Mai presus decât crima, decât absurdul și domnia terorii se dovedește a fi sentimentul fragil :„Karina și Feodor sunt împreună“, scrie Mihai Firică în poemul Fără zgomot, „iar asta nu o va schimba nimeni“.