Cu o naivitate care nu m-a părăsit nici azi, am pășit în anul 1990 convins de un adevăr ce mi se părea dăltuit în piatră: literatura română nu doar că va înflori, ci va exploda de-a dreptul. Eram sigur că vom avea un învățământ care, în câțiva ani, se va ridica la nivelul marilor universități ale lumii, că tinerii, hrăniți cu idealurile democrației, vor pătrunde în câmpul muncii și că, în maximum zece ani, România va o fi țară la fel de prosperă ca Olanda, Belgia, Spania sau Italia. În gândul meu, nici nu ne mai comparam cu Ungaria, Cehoslovacia și Polonia. Ele cam arătaseră ce pot, îmi spuneam, în condițiile unui comunism îngăduitor și ale unor înlesniri culturale la care noi nici nu visam. Nu luam deloc în considerare elemente precum religia, istoria, moștenirea genetică și caracterul populației (v-am spus că sunt naiv). Credeam cu ardoare că ni s-a oferit șansa unui nou început. Mă uitam la poporul român ca la pruncul Isus, care nu avea decât să crească puțin pentru a face minunile de care aveam nevoie.
Ce s-a întâmplat în realitate, se vede cu ochiul liber. N-aș spune că am fost dezamăgit: am fost uluit. Perplex. Șocat. Stupefiat. Pur și simplu, nu-mi venea să cred că mă înșelasem atât de profund în privința oamenilor. În loc de muncă încrâncenată, lene atavică. În loc de cinste, corupție. În loc de civilizație înaltă, primitivism nevindecabil. În loc de toleranță, violență animalică. În loc de bun-simț, viclenie. Lista contrastelor e prea lungă și urâtă ca s-o mai continui. Însumate, toate acestea alcătuiesc profilul unei societăți disfuncționale, profund tarate, neomogene. În ciuda tăvălugului bolșevic care a bătucit-o jumătate de secol, populația nu a fost adusă la același nivel — deși în cazul fiecărei pături în parte s-a produs o stratificare înspre zonele inferioare.
Dintr-o Elveție a Bal canilor, cum speram eu că vom deveni, ne-am trezit într-un fel de Mexic castrat de pitoresc, într-un Levant pițigăit lâncezind în du bioasa lui „slavă stătătoare“. Nicio inițiativă de Doamne-ajută, nicio lumânare în bezna prăfoasă unde tușeam înecă cios și resemnat în fața valu rilor de vulgaritate, oportu nism și nerușinare care s-au succedat într-un ritm infer nal. Speram, totuși, că măcar zona culturii se va sustrage dezastrului. N-a fost să fie așa. Mă iluzionasem, ca atâ ția alții, că sertarele pline de texte interzise ale autorilor din vremea comunismului vor ieși la iveală și vor arăta un alt obraz al creativității românești. Cu câteva palide excepții, din zona memo rialisticii carcerale, nu s-a ivit nicio „capodoperă necu noscută“.
Mai mult, îmi în chi puiam că scriitorii deja maturi, care-și făcuseră un nume din spunerea unor jumătăți de adevăruri (Breban, Buzura, D.R. Popescu etc.) vor da la iveală cărți în care vor arăta ce puteau cu adevărat. N-au putut mare lucru. În libertate, s-au dovedit, în cel mai bun caz, timorați, incapabili să-și ajusteze umbra la noile realități. Iar cărți de mare succes la momentul apariției (F…, Vânătoarea regală, Bunavestire, Orgolii etc.), în care palpita ceva din suprarealismul grotesc în care trăiam cu toții, au ajuns într-un muzeu al obiectelor inutile. Nu le mai citește și nu le mai pomenește nimeni, de parcă, împreună cu autorii lor, n-ar fi existat niciodată.
În ciuda aparențelor, lucrurile stau mai bine în poezie și acceptabil în critică. Poeți consacrați (Ileana Mălăncioiu și Ana Blandiana, cărora le adaug o prozatoare, Gabriela Adameșteanu) s-au dovedit a fi și voci ale conștiinței civice, consolidându-și pozițiile de personaje publice de prim ordin. Criticii de prestigiu (de la Nicolae Manolescu la Mircea Martin, Ion Pop, Gheorghe Grigurcu, Eugen Negrici, Cornel Ungureanu, Alex Ștefănescu etc.) au adâncit tranșeele deja săpate în perioada comunistă, atingându-și, fiecare, nivelul de maximă creativitate. (Despre cedările morale și abuzurile impardonabile ale altui critic literar important, Eugen Simion, mă abțin să mai scriu: atunci când am făcut-o, am fost acuzat că atac Academia — într-atât de mult reușise acest personaj șiret și resentimentar să creeze impresia că e una cu instituția cu pricina).
Resimțind trecutul ca pe o formă bolnăvicioasă de îmbătrânire, am stat multă vreme cu ochii pe tânăra generație, de la care am așteptat necesara înnoire (ca să nu zic mântuire). Pe mulți dintre noii veniți, colegii mei și cu mine, ajunși în mediul universitar, i-am avut studenți. Nădăjduiam că vom reuși să le trecem torța, așa cum, credeam eu, ne-o trecuseră dascălii noștri. N-a fost să fie. Luați la grămadă, ne-am trezit că plăvani de douăzeci-douăzeci și cinci de ani îi declară pe autorii de treizeci și cinci – patruzeci de ani, hodoronc-tronc, „o generație expirată“. Nici nu apucaserăm să spuneam tot ce aveam de spus (mă refer, între alții, la Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Andrei Oișteanu ori Marta Petreu, autori care au „explodat“ după cincizeci de ani, așa cum sperasem eu că va exploda întreaga literatură română), și eram deja aruncați la lada de vechituri a istoriei. Am comis, ce e drept, și imprudența de a ne jertfi vreo zece ani într-o publicistică frenetică, dar foarte necesară, anti-totalitară, anti-comunistă, luptând pentru democrație și detestându-i pe antisemiți, legionari, comuniști și fasciști, astfel încât protejații noștri să trăiască în cu totul altă societate decât cea în care viețuiserăm noi.
Privit retrospectiv, peisajul se dovedește a fi fost unul de o deprimantă monotonie. Cu câteva excepții, primul deceniu post-comunist n-a scos la iveală decât veleitari agresivi, pornografi cu pretenții de esteți, ideologi inflexibili, vecini cu păduchii din barba lui Marx. Cele două nume noi, cu adevărat spectaculoase, Horia-Roman Patapievici și Cristian Tudor Popescu, aparțineau, de fapt, generației noastre, fiind niște optzeciști „in pectore“ (nu discut aici traiectoria urmată de ei, diametral opusă). Culmea e că junii închipuiți (care n-au apucat nici până în ziua de azi să confirme) se credeau și curajoși. Ei considerau drept artă exhibiționismele verbale pe care generația lui Geo Bogza le epuizase încă din interbelic.
Marea fraudă morală, cu atât mai flagrantă cu cât n-o compensa nicio boare de talent, comisă de acești autori e că n-au mișcat un deget pentru a îndrepta lucrurile în România. S-au bucurat să le vină libertatea și democrația pe tavă, iar de cei care luptaseră la baionetă s-au dispensat ca de niște lachei cărora le puțeau picioarele. Le-a fost teamă să-i atace pe securiști și comuniști când aceștia erau cu adevărat periculoși – și teamă le e și azi. Curajul s-a manifestat în scrieri în care-și descriau cu scabroasă jubilație prima masturbare (respectiv, prima menstruație), ponegrindu-și părinții și urându-și profesorii, resentimentari Adami și Eve dintr-un paradis deja în putrefac ție. Nerușinați și agresivi, îți râdeau în față când le demonstrai că ceea ce scriu e obscenitate, nu curaj. „Curajos e Salman Rushdie“, i-am spus unuia dintre ei, „nu voi, când descrieți cum ați face sex cu mămicile voastre și cum ardeți de dorința de a vă lăsa tații fără coaie“. Evident că am fost tratat cu previzibilul zâmbet disprețuitor. În fond, eram doar un estet anacronic, incapabil să înțeleagă spiritul vremii. Nu se mai purta valoarea literară, ci bifarea mecanică a temelor „agreate“.
Adevărul e că, în momentul de față, curajul a dispărut nu doar din România, ci din întreaga planetă literară. „Climatul fricii“, cum îl definea recent Russell Jacoby, e atotcuprinzător. Nu doar că nimeni nu mai scrie o carte de virulența satirică a Versetelor satanice, dar alianța nefastă a editorilor, cenzorilor din universități și a cerberilor din presă ar face, oricum, imposibilă publicarea ei. Trăim un moment al „scepticismului față de libertatea cuvântului“, susține același autor. Eu zic că nu e doar „scepticism“, ci ură sadea împotriva celei mai mari achiziții a modernității: libertatea de exprimare. Hanif Kureishi e convins că dacă s-ar mai scrie un roman care să abordeze atât de radical chestiuni religioase și politice, precum cel publicat de Rushdie în 1988, „nu s-ar mai găsi cine să-l apere“. În memoriile sale, publicate sub titlul Joseph Anton, Rushdie arată destul de limpede că, atunci când i-a fost cel mai greu, doar o mână de colegi i-au sărit în ajutor (în frunte cu spectaculosul eseist Christopher Hitchens). În schimb, au tăbărât pe el și cine te aștepți, și cine nu te aștepți, de la John Le Carré (autorul atâtor romane în care a denunțat bestialitatea sistemului totalitar sovietic!), la Hugh Trevor-Roper, Lord Shawcross, Auberon Waugh și Paul Johnson, nume unul și unul din panoplia intelectualității anglo-saxone. O prezență stridentă pe această listă a fost Joseph Brodsky – dovada întristătoare că suferința și prigoana nu te fac întotdeauna mai bun și mai sensibil la durerile semenilor.
În stricta noastră contemporaneitate, consecințele condamnării la moarte a lui Salman Rushdie de către regimul ayatolahului Khomeini sunt la fel de vii. Dar nu trebuie să ignorăm ceea ce Paul Berman definea drept păcatul originar din care s-a născut intoleranța de azi. E vorba de falsificarea regulilor de funcționare ale societății occidentale, ca rezultat al dubioaselor manevre ale guvernului britanic: „o catastrofală politică multiculturalistă, adoptată de nătângii stângiști din Greater London Council și din alte instituții asemănătoare.“
Egoismul, indiferența și lașitatea ne-au măcinat în asemenea măsură încât nu trebuie să ne mai mire că a deschide gura pentru a-ți apăra convingerile a devenit la fel de primejdios ca și cum ai fi surprins că jefuiești Banca Angliei. Praful și pulberea s-au ales de curaj și, mai mult decât atât, de libertatea de a vorbi despre el. Vai de libertatea noastră și vai de literatura noastră!