Lumea, cu întregul său univers de întâmplări și personaje, așa cum a fost plăsmuită de scriitori cu toată încărcătura ei de „feerie epică“ și realitate fantastică, rămâne în mintea cititorului, în istoria sa personală, mai vie decât corespondentele sale reale, locurile și timpurile din care, uneori, creatorii ei s-au inspirat. Nu ne surprinde faptul că peste conturul frământatului pământ sud-american, înverzit de o năvalnică vegetație și toropit de piatra încinsă a templelor pierdute în imensitatea junglelor, s-a așezat definitiv pecetea Macondo-ului marquezian, așa cum marea plantațiilor de bumbac, ce albesc Salinas-ul și Oklahoma lui John Steinbek, a fost estompată de „pășunile raiului“ în care viețuiesc umilii „paisonas“, aduși în lumina romanelor de marele scriitor american. Tot astfel, umilul „petic de glie natală“ al lui William Faulkner a luat, în creația acestuia, uriașa dimensiune a Yoknapatawphei, cu toată încărcătura sa de mitologie și imaginar epopeic, la fel cum lumea obosită a Sardiniei lui Salvatore Satta s-a stins alegoric în tulburătorul său roman Ziua de pe urmă.
Aparține marilor scriitori știința de a descoperi în anonimatul unor teritorii măcinate de plictisul obișnuinței sâmburele din care să rodească magia poveștilor cu întâmplări și personaje memorabile.
Mai aproape de zilele noastre și pe teritorii unde miturile și obiceiurile locului au fost mult timp înăbușite de-o ideologie vrăjmașă, care se considera singura în măsură să dea substanță literaturii, un scriitor român și o scriitoare poloneză, au creat, prin ce are mai valoros opera lor, două ținuturi literare inconfundabile. Am în vedere, desigur, Metopolisul din Cartea Milionarului a lui Ștefan Bănulescu și Străveacul și alte vremi al „nobelizatei“ Olga Tokarczuk, două romane ce valorifică virtuțiile realismului magic, creatoare ale unor teritorii în care se trăiește din și prin poveștile trecutului, între un prezent care moare lent și un viitor care li se refuză.
Avem în cele două romane, două lumi asemănătoare, ambele având cam aceiași ani ai istorisirilor, de la începutul la mijocul secolului trecut, apropiate și prin tehnicile narative în care miturile și simbolurile le dau un suflu de epopee modernă. Chiar dacă teritoriile lor diferă ca situare geografică, ceea ce le apropie sunt o serie de elemente, să le spunem, „de decor“: lacurile, „luncile jilave“ și „stropii de pădure“, cum le descrie romanciera poloneză, fluviile și râurile, Dunărea, la Bănulescu, Râul Negru, la Tokarczuk, hergheliile de cai, poreclele și oamenii cu înfățișări ieșite din obișnuit, toate și toți „hrănite și hrăniți de apusuri“.
La Ștefan Bănulescu, „localizările“, deși plutesc în aburii poveștilor, sunt ușor identificabile: acea Câmpie a Bărăganului sudic, cuprinsă între Valea Ialomiței, Lacul Moștiștea și Lunca Dunării, peste care se așază cu greutate Balta Borcei, cu enigmaticele ei labirinturi de stufăriș și sălcii, cu puzderia de animale, blânde, uneori, precum mistreții din tulburătoarea sa nuvelă , sau sălbăticite, asemenea cailor pierduți în insula ce le poartă numele ; la Tokarczuk, „Străveacul“, deși „așezat în mijlocul universului“, formulare prin care se creează o ambiguitate de poveste, are, totuși, „coordonate“ clare: drumul de la Taszow la Kielce, orășelul Jeszkotle, dar și prelungirile lor misterioase, denumite sugestiv Dealul Cărăbușilor, Șleaul și Albușa. La autorul român, mai trebuie să adăugăm și sursa de inspirație istorico-arhelologică, ce răzbate frecvent dintre paginile romanului, acele urme de civilizație din neoliticul timpuriu, descoperite în sudul Câmpiei Dunării, cu cele două culturi care au lăsat urme de mare însemnătate: Boian și Gumelnița. De aceea, în Metopolis, al cărui nume se trage de la metopolele descoperite pe aceste locuri, și care i-au făcut pe metopolisieni să creadă că sunt „urmașii direcți ai romanilor-bizantini imperiali“, a fi „interbalcanic“ înseamnă să fii obișnuit cu vestigiile antice.
Cartea milionarului mizează pe un „realism de poveste“, în care ironia și trimiterile către lumea reală nu mai răscolesc suspiciunile vigilente ale oficialităților, iar personajele își joacă excentricitățile și nebunia dintr-o altă lume, apusă pentru totodeauna. În zadar se vor fi căutat „corespendențe“ în realitatea timpului, din multe privințe și ea caricatural-grotescă, haina în care este îmbrăcat Metopolisul îl apără de orice bănuieli defăimătoare. Milionarul povestitor, obositul General Marosin, ca și pragmaticul General Glad, cu îmbrăcămintea sa reciclată și coroana din crengi de salcie, Iapa-Roșie și Fibula Serafis, Andrei Mortu și Constantin Pierdutu I-ul, Polider și Bazacopol, descinși din lumea neverosimilului poetic, înlătură orice posibilă timitere mascată. Așa cum societățile comerciale, care se ofilesc pe rând, cu tot cu denumirile lor pretențios-ridicole, nu pot avea corespondențe într-o realitate economică a anilor șaptezeci, atât de puternic înscrisă pe spirala unui „viitor luminos“. „Aurăria“ Fibulei și fabrica de săpun a generalului Glad și Iepei-Roșii, învârteli lucrative ce țin, mai degrabă, de obiceiurile barbare, pierd din start orice competiție cu întreprinderile industriei socialiste, așa cum Pierdutu, stăpânul cailor sălbatici, sau Andrei Mortu, stăpânul mlaștinii, se exclud din orice colectivitate cu rol asumat.
Tot așa, depopularea Metopolisului, atât de oameni, cât și de pomi, ține doar de lăcomia negustorilor de marmură roșie, care nu se mai satură să-i scobească, într-o dezordine ruinătoare, prin măruntaie, năruindu-i casele și străzile, fapt ce ar putea adăuga un nou prilej de mândrie pentru infailibila planificare prin care statul socialist înălța pe noi trepte economia țării. Într-un „oraș hrănit cu apusuri“, care își trăiește „anii de sfârșit“, oamenii nu pot avea decât nume ca Viață Amărâtă, Păcatele lumii sau Femeia Paracliser. Dubla semnificație a întâmplărilor, a acțiunilor personajelor, o ambiguitate care plutește peste toți și toate ale locurilor sunt, fără îndoială, peceți ale unui narativ cu miză bine camuflată.
Spre deosebire de Metopolisul lui Bănulescu, cantonat în vremurile de odinioară, „prin care trec și se răsfață deșertăciunile lumii“, în ținutul „străveacului“ intră, cu călcătură grea, istoria ultimului război mondial. Venirea rușilor, „ în vara lui o mie nouă sute patruzei și patru“, este prinsă de prozatoarea poloneză în fraze antologice: „ Au venit pe Șleau toată ziulica. Totul era acoperit de praf: camioanele, tancurile, furgonetele, carabinele, uniformele și părul lor și obrajii – arătau de parc-ar fi ieșit de sub pământ, de parcă s-ar fi ivit o armată de basm pe meleagurile stăpânului din răsărit. (…) Fețele soldaților nu exprimau nimic. Privirile lor nepăsătoare lunecau peste chipurile celor ce-i întâmpinau. Soldații aveau uniforme stranii, mantale zdrențuite la poale de sub care uneori apăreau culori ciudate – pantaloni vișinii, veste negre de seară și aurul ceasurile luate cu japca.“ Cum să nu recunoști, din aceste fraze, întâmplările trăite de toți cei care au suportat „vizita“ măreței armate roșii. Războiul aduce și în Străveac, ca peste tot, moarte, durere, frică, pustiu.
În romanul său, spre deosebire de Cartea Milionarului, Olga Tokarczuk își poartă personajele până în „vremurile noi“, de după ultima conflagrație mondială, dar ele par tot ale timpurilor trecute, încercarea de adaptare la un prezent nelimpezit având ceva tragic și comic în același timp. Unii, precum Pawel Boski, se „orientează“, totuși, „încep să avanseze încet, dar sigur“. „Lumea nouă“, cu toate metehnele ei pătrunde și în Străveac. Boski devine o persoană importantă, „inspector cu controlul curățeniei în magazine, baruri și restaurante“, iar descinderile lui, privite ca „sosiri ale unui cavaler al Apocalipsei“ sunt îmblânzite printr-o nevinovată cinstire „ cu vodcă și piftie proaspătă“. Pentru că, om este și el, „trebuie să trăiască, să-și crească copiii, să câștige bani, să se cultive necontenit și să se cațăre cât mai sus“.
Vremurile noi, „fără semnificație și sens“, îngroapă Străveacul cu toate ale lui, conacul, moara, eleșteul cu pești, pe moșierul Popielski persoană, o înmormântare grăbită, precum cea a soldaților ruși în groapa comună, „fără preot, fără cuvinte, fără flori“.
În Metopolis, unde timpul, ca și oamenii, a încremenit în „praf roșcat de uscăciune și loc sterp“, doar drezina Milionarului îi mai străbate „amestecătura de case și uliți nefericite“. Toate întreprinderile pornite cu avânt nejustificat eșuează pe rând, iar singura „afacere“ rămasă, cumpărarea anilor pe care bătrânele îi mai au de trăit, în loc să renască speranțele, anunță, și ea, un sfârșit previzibil. Degeaba încearcă Bazacopol, prin „negoțul cu ani“, să renască Metopolisul de altădată, orașul care, și așa, trăia din „mila fluviului și a câmpiei“, cu oamenii săi „aruncați de împrejurările vieții de col-colo“, mutându-și biserica pe roate, „luând-o cu ei pe unde-i mâna necazul, prostia istoriei, fuga și căutarea de pâine“, totu-i zadarnic. Un oraș care mai poate să dăinuie doar în povești, prin „oul de sub cuvânt“ dat altora, mai proaspeți, mai înțelepți, să-l clocească. Obosita învăluire a oamenilor în abur de legendă stinsă nu poate decât să preceadă crepusculul, ruperea de prezent, de realitate. O spune și Milionarul, cu luciditatea sa necruțătoare: „Metopolisienii au un gust ascuțit pentru legende, fac rapid legende chiar din întâmplări recente, cu atât mai mult din cele vechi și foarte vechi, sacrificând nu numai datele stricte ale realității, ci și esențe.“
Sunt, în cele două romane, galerii de personaje fabuloase, adevărate arhetipuri, călăuze pentru ceilalți oameni obișnuiți, unii, vulnerabili în copleșitorul prezent, alții, rătăciți într-o lume cu reperele schimbate: Kiva-cea-mare, Iapa-Roșie, Generalul Marosin, Gora Serafis, Filip Lăscăreanu-Umilitul, Aram Telguran, Fibula, Wanda Walberg, Andrei Mortu, Constantin Pierdutu, toți legând firele nemeiîntâlnitelor istorisiri din Cartea Milionarului; asemenea acestora, și cei din Străveacul romancierei poloneze (Kloska, Moșierul Popielski, Misia, Michal, Florentynka, Ruta, Omul Rău) trec toate deșertăcinile lumii lor prin abur de poveste.
Din această veritabilă revărsare de virtuozitate inventivă a celor doi autori, aș stărui asupra unui personaj care, pentru mine, este un fel de esență a tuturor: croitorul Polider, un veritabil „duhovnic-felcer și infirmier moral al Dicomesiei“, cel care „își însoțește croiala și lucratul pantalonilor cu povești minunate, pline de idei morale și mântuitoare pentru fiecare client în parte“. Arta lui de a confecționa pantalonii de dimie, fără a lua măsura clienților, pe care e suficient să-i vadă o singură dată, bazându-se pe memoria sa fabuloasă în reținerea dimensiunii acestora, și cărora le adaogă, spre a fi incluse în croială, și „chipul lor moral sau imoral“, ne trimite cu gândul, cum spune Nicolae Manolescu, la o ivire „direct din Halima“, plutind peste timpuri, dar nu pe covoare fermecate, ci în Omnibusul lui cu „coviltir de papură, tras de patru cai mărunți și păroși“.
Două romane care aduc în paginile lor o lume mitică, măcinată de timp și vremuri, renăscută însă pentru cititori prin creația celor doi mari autori.