Un poet optzecist greu de prins într-un profil cât de cât unitar este Traian Ștef, a cărui versatilitate stilistică i-a derutat pe comentatori și pe cititori, vocile lirice s-au întretăiat de la carte la carte într-un concert care unește, după Al. Cistelecan, „lira intelectuală“ cu „lira senzuală“. Spectacolul evoluției poeziei lui Traian Ștef nu ar fi vizibil, dacă nu am avea la îndemână Opera poetică, apărută într-o colecție inițiată și coordonată de Călin Vlasie, un fel de „spectacol total“ care începe cu debutul editorial din anul 1993. Citită astăzi, la patru decenii, poezia din Călătoria de ucenic este o bine regizată intrare în lume, sumă a obsesiilor, a tendințelor, a spaimelor, a disimulărilor proprii epocii, cu o accentuată încercare de dialog liric cu generația 1980, de la care Traian Ștef se revendică. Și dacă orice început „se vrea fecund“, regăsim în poezia din volumul de debut, când autorul avea vârsta „eminesciană“ de treizeci și nouă de ani, mai toate temele, formulele evoluției sale ulterioare, plus sentimentul contiguității, explicit chiar, cu poezia „formatoare“ a lumii.
Mitologizarea era un procedeu de disimulare a epocii, a interdicțiilor, a atmosferei sufocante, refugiul în „poveștile mitice“ dând autorului și cititorului iluzia unei oarecare libertăți. Ducând în timpuri imemoriale „atmosfera“ și subiectul unui poem, poetul putea spune orice despre epoca plină de interdicții în care trăia, mai mult, cititorul de poezie era obișnuit cu această încifrare, făcea parte din codul secret cu care putea fi păcălită cenzura. Nu altfel procedează Traian Ștef, în cartea sa de debut, care conține poezii scrise înainte de revoluție. În Odiseu își cere calul înapoi poetul, disimulat în Odiseu, spune răspicat: „Să-ți dai foc în piața orașului/ Ca să poți striga de durere“; sau în altă parte: „Prezentul e bun și searbăd/ Închid ochii cum strângi tăciunii/ Tu în caleașca suverană/ Ca o feștilă/ După care se tânguie cosmosul“. Cine umbla în „caleașca suverană“, avea pentru cititorul din epocă un înțeles/ subînțeles destul de străveziu. Poemul amplu, în unsprezece părți, Comentarii la Elegiile de la Duino, sunt o replică personală la mai „vârstnicele“ elegii semnate de Rilke și Nichita Stănescu. Cele unsprezece „comentarii-elegii“ par să fie embrioanele celor unsprezece (I-XI) „cânturi“ din incitantul volum Epopeea șobolanului Louse, apărut în anul 2018. Această regăsire în timp, la un alt nivel, firește, a obsesiilor de scriere și tematice, intră în preocupările poeților care caută cu obstinație un univers pe orbita căruia să-și înscrie propria ființă. „Personajul“ din volumul Femeia în roz, apărut în anul 1997, de exemplu, se regăsește și în volumul Didascaliile, apărut în anul 2007: „Hoț de cuvinte mi se pare că am ajuns/ Un hoț de geniu aș fi/ Dacă le-aș putea lua de pe buzele femeii din creier/ De pe buzele Femeii în Roz/ Cum o numeam altădată în altă carte…“ (Hoț de umbre de cuvinte).
Opera poetică a lui Traian Ștef este o sumă de voci și la nivelul speciilor proprii genului liric. Traian Ștef cultivă deopotrivă, cu meșteșug de orfevru, balada, sonetul, epistola, eboșa, pastelul, pamfletul, scenariul poetic, epigrama, idila, meditația. Un volum întreg de sonete este Sacoul demodat, apărut în anul 2021, o demonstrație de măiestrie a scrierii poeziei la care să nu conteze numai forma, la care să conteze conținutul, atmosfera, chiar un absurd al situațiilor imprimat de alăturarea cuvintelor: „Port liniștit un demodat sacou,/ E-un semn că se închide iarăși strada/ Și mă întorc. Ascult cu spatele tirada/ Jandarmului. E multă lume pe platou…“. Sau (anti-)balada: „Pe drum văzusem un câine păzind/ O farfurie goală/ Și o fată frumoasă cu fața de copil alăptat/ Plângându-și de milă/ Fericit era și acel câine/ Mai fericit decât cei/ De pe statul de plată al hingherilor/ Fericite erau și lacrimile fetei/ Visând să ude o mângâiere tandră/ Fericit eram eu că am ieșit/ Dintre manechinele orașului/ Și am mers să scriu cronica unei vânători“ (Vânătoarea, din vol. Laus). Ca „o insulă“ în peisajul „operei poetice“ a lui Traian Ștef este volumul Epistolele către Alexandros, apărut în anul 2004, în fapt, treisprezece scrisori către Alexandru Mușina, replici la Scrisorile de la Olănești ale acestuia, cu un accentuat simț moralizator, filosofic, artistic, umoristic. Sub tonul parodic, cu o arhaicitate trucată, în tonalitatea epistolelor unor Horațiu sau Juvenal, Traian Ștef scrie apăsat despre „propria epocă“. Recunoaștem personaje din imediata apropiere: „Mai tare decât toți se-aprinse vânosul Simitis/ Gata să-l dea la fiare pe mehenghiul Cajvanos…“. Cajvanos este, desigur, eseistul Luca Pițu, care era supranumit „magistrul din Cajvana“, locul său de baștină, iar Simitis poate fi identificat între criticii literari ai vremii. Citite astăzi, după aproape două decenii de la publicare, epistolele capătă consistența și parfumul istoriei.
Traian Ștef este, la ora bilanțului din „opera omnia“, un poet complex, captivant la lectură, capabil să se reinventeze de la carte la carte pentru a-și provoca cititorii, dar, mai ales, pentru a se surprinde pe sine. Este, de altfel, condiția poetului adevărat dintotdeauna.