Sociologia maghiară transilvană în comunism
Lucrarea lui Levente Székedi este în primul rând o piesă importantă de istorie socială a sociologiei maghiare ardelene în primele două decenii postbelice. În al doilea rând, cartea profesorului Székedi iese în evidență prin trecerea în revistă a tuturor tentativelor de reabilitare a sociologiei, încercări derulate în linii mari între 1956 și 1965. Destinul sociologiei maghiare transilvane postbelice este urmărit în paralel cu evoluțiile intervenite în sociologia din România, URSS și din celelalte state ale Europei de Est. Cititorul român va regăsi și o cuantificare a influenței Școlii monografice gustiene asupra sociologiei maghiare din Ardeal.
Studiul erudit al lui Levente Székedi continuă de fapt două cărți pe teme apropiate, apărute și în limba română: lucrarea de pionierat a lui Martin Ladislau Salamon – Un aliat uitat. Relațiile româno-maghiare în sociologia interbelică (Editura Tracus Arte, București, 2014), precum și volumul lui Balázs Telegdy, Cazul József Venczel. Destinul unui sociolog maghiar ardelean (Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2016). Toate aceste apariții editoriale, ivite în mai puțin de un deceniu (patronate cumva spiritual de neobositul profesor Zoltán Rostás), sunt trepte pentru o mai bună înțelegere a interferențelor dintre cercetarea socială românească și sociologia celei mai numeroase minorități naționale. Avem de-a face aici cu o carte despre supraviețuirea camuflată a sociologiei, după 1948, în condiții ostile care uneori puteau însemna chiar trimiterea în universul concentraționar, așa cum s-a întâmplat cu József Venczel (reputat sociolog și profesor, conducător și el de echipe studențești la fel ca Dimitrie Gusti). Supraviețuirea latentă a sociologiei (cca 1948-1958/1963) înseamnă că gândirea/viziunea sociologică a fost oarecum păstrată în cadrul altor discipline socio-umane (p. 166), iar Levente Székedi oferă numeroase exemple în acest sens.
Mai merită remarcată și galeria de portrete zugrăvită: Ernő Gáll, József Venczel („cel mai important sociolog maghiar gustian din România“ – p. 169), István Imreh, László Földes, Endre (Andrei) Roth, dar și Gheorghe Retegan, Ion Aluaș (colaborator activ al revistei „Korunk“ – în traducere „Epoca noastră“). Pentru că am ajuns în acest punct, trebuie spus că Limitele supraviețuirii… este și un volum despre importanța cultural-politică a susamintitei reviste („Korunk“) – o publicație care s-a transformat după 1957 într-un adevărat promotor al reintroducerii sociologiei în spațiul cultural oficial. Periodicul clujean „Korunk“ (cu Ernő Gáll redactor-șef) este văzut ca „cel mai important for public al gândirii sociologice maghiare din România“ (p. 168). Revista a recurs mai ales de la începutul anilor 1960 și la o reabilitare timidă a Școlii Gusti, găzduind în același timp și numeroși autori români, unii dintre ei având o formație/înclinație sociologică (Ion Aluaș, George Em. Marica, Mihail Cernea, Mihail Ralea, Traian Herseni, Haralamb Culea/Hary Kuller, Achim Mihu ș.a. – pp. 148-150). În plus, Levente Székedi ține de fapt o pledoarie pentru ideea că sociologia maghiară ardeleană a fost o parte constitutivă a cercetării sociale românești. Una dintre ipotezele de cercetare verificate de autor este aceea că sociologia maghiară din România nu s-a desprins de moștenirea interbelică nici în perioada comunistă. Începând de pe la 1963 anumite scrieri încetează să îl mai diabolizeze pe József Venczel, iar în 1969 acesta din urmă este rechemat la catedra universitară de unde fusese expulzat în 1947.
În final, pe urmele autorului, să remarcăm cel puțin cinci tendințe care au contribuit la reinstituționalizarea sociologiei maghiare transilvane și care, probabil, sunt valabile și pentru cazul general al renașterii sociologiei în România după „obsedantul deceniu“ stalinist: autonomizarea (desprinderea „sociologiei marxiste“ de materialismul istoric); profesionalizarea; specializarea; deschiderea către evoluțiile din cercetarea socială internațională și revizuirea tradiției (p. 159).