Personajele și acțiunea nuvelei Fiara din junglă de Henry James, despre care vorbeam rândul trecut, sunt ele oare verosimile? E cu putință ca cineva să fie convins, cum este protagonistul nuvelei, John Marcher, că la un moment dat, nu se știe precis când, destinul se va arunca asupra lui ca o fiară, fie ca să-i transfigureze existența, fie ca să-l nimicească? Și de ce, ducând o viață banală, anonimă, Marcher ascunde acest straniu privilegiu pe care, crede el, i-l rezervă soarta? Reîntâlnind-o pe May Bartram, încă tânără și necăsătorită, Marcher își dă seama că el, cu ani în urmă, fără să știe bine ce face, îi destăinuise secretul vieții lui. De ce i s-a deschis tocmai ei? Iar când May sugerează că darul destinului va fi poate o mare pasiune, Marcher mărturisește că a fost și el cândva amorezat – nimic copleșitor –, dar că nu poate fi vorba doar de asta. Cum poate el să știe dinainte cum va fi saltul neprevăzut al fiarei?
Plauzibile sau nu, insistă nuvela lui Henry James, presimțirile lui Marcher nu-l privesc decât pe el. Separându-l de cei din jurul lui, intervenția fiarei din junglă va fi cu totul unică, nebănuită, dincolo de cauzele și de împrejurările obișnuite, previzibile. Ceea ce Marcher întrevede este că traiectoria cu totul necunoscută a vieții sale, de acum și până la explozia finală, îi este încredințată lui și numai lui. Nici o legătură cu semenii lui nu poate influența în vreun fel ce îi este dat lui să trăiască și să descopere. Singur pe acest drum, neștiut de nimeni, ceea ce el simte este o încredere oarbă, tăcută în rostul necunoscut, deci profund neliniștitor, al vieții sale.
Acest amestec de încredere în sine și de neliniște să fie oare o formă de orgoliu? Ceea ce îl călăuzește pe Marcher, retras în sine, nu pare să fie nici semeția, mândria vizibilă, sursă de curaj, și nici vanitatea, plăcerea de a arăta tuturor cine suntem și ce facem. Cei semeți își sfidează adversarii cu dispreț, vanitoșii au nevoie de admiratori uluiți, de rivali sfâșiați de invidie, cărora să le poată arăta că nu le pasă de ei. Marcher simte, dimpotrivă, că nimeni nu trebuie să știe ce îi este scris lui, tocmai pentru că, alegându-l pe el, destinul îl scoate din rândul oamenilor obișnuiți și îi acordă un rol fără seamăn.
Cum să nu ne gândim la puritanii secolului al 17-lea care, persecutați în Anglia, au străbătut Oceanul Atlantic și au întemeiat prima colonie anglofonă din America de Nord, convinși fiind că Divinitatea însăși i-a ales pe ei și că date fiind conflictele religioase din țara lor i-a trimis departe, să înceapă o lume nouă de o forță și de o sfințenie nemaiauzite. Certitudinea puritanilor era, bine înțeles, un sentiment colectiv: noi și numai noi știm ce e evlavia, noi și numai noi am intrat într-o binecuvântată alianță, the Covenant, cu Creatorul care ne dăruiește harul și adevărata credință. Depinzând direct și numai de Dumnezeu, puritanii nu erau supuși nici unui suveran pe această lume, fie el rege sau episcop. Nu întâmplător secta puritană a quakerilor, vie până în ziua de azi, s-a intitulat de la bun început Societatea prietenilor (Society of Friends). Membrii aceastei societăți se considerau oameni cu adevărat liberi, aleși de Providență pentru o mântuire posibilă. Desigur, asta nu însemna că în cele din urmă vor fi cu toții iertați și mântuiți. Judecata și hotărârea finală a divinității privitoare la fiecare dintre ei – raiul sau infernul – rămânea un mister care nu putea fi prezis.
Cum se știe, acest fel de a înțelege lumea și de a o simți a influențat profund cultura și moravurile Americii anglofone. Ne putem deci întreba dacă amestecul de siguranță și de neliniște al lui Marcher nu reprezintă o versiune laică, singuratică, a covenantului puritan. În loc însă să creadă, ca puritanii, că depinde de hotărârile tainice, unice ale divinității de dincolo de lume, personajul lui Henry James, orientat în întregime spre sine însuși, își așteaptă destinul, la fel de tainic, de unic și de neîmpărtășit cu nimeni, aici, pe această lume. Cultul eu-lui, al sine-lui, absoarbe întreaga atenție a personajului, minimizând legăturile cu oamenii din jur. Orgoliul lui Marcher e certitudinea tăcută că, în ce-l privește, un singur lucru e important: el însuși, nimeni altcineva.
Nuvela lui Henry James nu-i dă dreptate. Cum și de ce, rândul viitor.