Poetul Clemens Brentano, care, făcând parte dintr-o familie cu soră și soție creatoare, s-a implicat în susținerea egalității de gen mai mult ca oricare altul, spunea totuși: „Pentru o femeie e foarte periculoasă scrierea de poezie.“ În romantismul german au existat destul de multe scriitoare, dar, într-adevăr, destinele lor n-au fost norocoase. Autoarele, născute în cea mai mare parte între 1760 și 1790, martore la schimbările aduse de Revoluția Franceză și războaiele napoleoniene, au fost fie silite să folosească pseudonime masculine, fie să se rezume la scrierea de epistole (în care includeau și poezii), traduceri, recenzii, la prezidarea de saloane literare, fie, chiar precum Karoline von Günderrode, să-și pună capăt zilelor. Cele mai cunoscute au avut norocul căsătoriei cu un partener pe măsură, sau se născuseră în familii de intelectuali luminați ai epocii, precum Caroline Schlegel-Schelling, fiica orientalistului Michaelis, Sophie Méreau, care s-a măritat cu Clemens Brentano, Bettina von Arnim, născută Brentano, Dorothea Veit / Schlegel, măritată în a doua căsătorie cu Friedrich Schlegel.
Deși li s-a concedat participarea la elaborarea temelor și transformărilor programatice romantice, aceste scriitoare au început să fie studiate cu atenție abia recent, în ultimele decenii, fiind astfel redescoperite texte și nume noi. Între cele mai spectaculoase redescoperiri o vom evoca aici pe cea care semna Helmina (sau Helmine) von Chézy în realitate Wilhelmina, născută baroneasă von Klencke, poetă, jurnalistă, libretistă și memorialistă provenind într-o familie cu tradiție literară feminină: atât mama, cât și, mai ales, bunica ei (celebra Anna-Louise Karsch, apreciată de Lessing și Goethe) publicaseră poezii. Wilhelmina a început să scrie la 14 ani și a debutat în 1797. După o primă căsătorie, care a durat numai un an, și după moartea mamei, a plecat la Paris, unde a devenit corespondentă de presă, începând să publice nu doar poezii, ci și traduceri, povestiri, romane, scrieri de călătorie, teatru, librete, critică literară și de artă. Între 1803-1807 a editat, pe cheltuială proprie, revista Französische Miszellen / Miscellanea franceze. În 1805 s-a recăsătorit cu orientalistul Antoine Léonard de Chézy (1773-1832), pe care i-l prezentase Friedrich Schlegel (la a cărui revistă Europa colaborase). Probabil datorită ambianței erudite (Antoine Léonard de Chézy fusese discipolul vestitului orientalist Sylvestre de Sacy, unul din întemeietorii Société Asiatique și al catedrei de sanscrită la Collège de France, iar apoi avusese, la rândul său, învățăcei celebri, precum Franz Bopp, Wilhelm von Humboldt și Friedrich Schlegel), Helmine a învățat persană, publicând texte despre limbile, scrierile și mitologiile Orientului. S-a despărțit totuși de Chézy în 1810, plecând în Germania cu cei doi copii. A avut o poveste de iubire cu Adalbert von Chamisso, împreună cu care a tradus și prelegerile lui August Wilhelm Schlegel. Deși perioada pariziană fusese determinantă în evoluția ei spirituală, Helmine declară, în amintirile publicate în 1818, că nu s-a simțit încurajată la Paris — nici în privința dorinței de învățătură, nici a creației: „Amintisem deja că îndatoririle de soție și mamă, de care sunt conștientă și pe care le-am îndeplinit cum se cuvine, cu cel mai mare efort, m-au îndepărtat de studiul limbii persane […]. Luceafărul de dimineață mă găsea deseori la masa de scris, în timp ce micul Wilhelm dormea la pieptul meu“. Soțul ei, savant cu totul absorbit de muncă, nu părea prea interesat de familie: „Se scufunda tot mai mult în studiul indianisticii, viața nu-l mai atrăgea și devenise nepăsător față de orice interes casnic.“
Oricât de puțină persană ar fi învățat, Helmine a ajuns totuși să publice traduceri în revista de orientalistică din Viena întemeiată de Joseph von Hammer-Purgstall (1774-1856), Fundgruben des Orients / Minele Orientului. În volumul 3 din 1813 au apărut două scurte poeme, care sunt contrageri prelucrate sau citate liber excerptate din gazelurile lui Hafiz, sub titlul Blüten aus dem Persischen / Florilegiu din persană. Primul, sub titlul Înțelepciune de viață:
„Vremea rozelor a venit iar / zăpada și grijile topite dispar./
Hafiz, lasă calemul în odihnire / gustă iarăși plăceri și iubire./
Nu lăsa nicio zi fără-a fi plină,/ că înapoi n-o să-ți mai vină./
Bucură-te! Nici un „de ce ?“ și nici „cum“ /
nu-ți mai tulbure grijile de acum.“
A doua traducere e un gazel pe tema amărăciunii care însoțește dulceața iubirii. S-a vehiculat (dar fără să existe dovezi) că Joseph von Hammer-Purgstall, care era și poet, nu doar orientalist și diplomat (primul traducător în germană al lui Hafiz, inspirându-l astfel pe Goethe pentru scrierea Divanului occidental-oriental) ar fi fost mai mult decât impresionat de inteligența și farmecul Helminei. Scriitoarea era cu siguranță neobișnuită prin pasiunea ei pentru Hafiz și notează în Amintiri că traducerile din poetul persan i-au redat speranța chiar și doamnei de Staël (care îi era oarecum un model de emancipare), în special un gazel despre încrederea că norocul revine. Tot din acea perioadă datează și poeziile ei pline de privighetori, trandafiri și alte simboluri persane, între care Cântecul ciocârliei (însă tema ciocârliei aducătoare de primăvară este frecventă la toți romanticii germani):
[…] „Ce spui tu, cântătoare mică / sensul cântului tău îmi explică! /
„Salut primăvara care iar a venit!“ /
O, inima frântă nu mi-o minți / cu speranțe ce nu se pot împlini,/
nimic de acum nu mă mai fericește!/
„În rouă găsi-vor înviorare!“ /
Steaua iubirii n-o mai zăresc, / trandafirii juniei și ei pălesc./
când inima-i frântă, nu-i consolare“./
„Privește în sus spre lumină, lumina privește!“.
Helmine a rămas toată viața în corespondență cu Chamisso și o vreme cu Hammer-Purgstall, păstrând însă tăcere, inclusiv în Amintiri, asupra relațiilor cu aceștia.
Preocupată de rolul femeilor și de dreptatea socială (a scris, între altele, despre condițiile mizerabile de lucru ale țesătoarelor), Helmina von Chézy a dat dovadă și de angajament politic direct, îngrijind răniți și organizând acțiuni de salvare a acestora după bătălia de la Hanau (1813). Acuzată de calomnie de către Comisia de examinare a invalizilor, fiindcă scrisese despre starea proastă a lazaretelor, a fost achitată de Camera Judiciară din Berlin, sub conducerea lui E.T.A. Hoffmann (despre care nu toată lumea știe că a fost și un eminent jurist, nu doar celebrul scriitor, compozitor și desenator).
În Germania, unde se mutase în 1810, Wilhelmine a trăit în mai multe orașe, printre care Tübingen, Berlin, Frankfurt am Main, Darmstadt, Dresda. După ce s-a mutat la Dresda, Helmina von Chézy a devenit membra societății literare Dresdner Liederkreis, alcătuită de mai mulți scriitori, pictori și compozitori marcanți. Între aceștia, Carl Maria von Weber (1786-1826) i-a cerut să scrie libretul pentru opera Euryanthe, i-a pus unele din poezii pe note, iar Franz Schubert a compus muzica pentru drama ei, Rosamunde, regina Ciprului, jucată la Viena și München. Multe versuri din Rosamunde circulă și astăzi ca poezii de sine stătătoare, fiind acum redescoperite prin specificul lor romantic:
„În adânc lumina sta,/
care-aprinde, scânteiază;
cine află-a razei rază/ ştiința vană
n-o mai vrea.
Cel lumini ce lasă-n spate,/ noaptea iute-l înconjoară,
ea îi dă răsplata rară/
a puterii-ntunecate.
Lucră, țese, strânge, -nvârte/
străduieşte, oame, gata
să nu-ți fie pânza scurtă,/
după faptă, nu răsplată.“
Alte poeme tipice din aceeași perioadă sunt Cerul și unda („Ieri durere-a fost, profundă,/ azi voios totul, sclipirea :/ cum e ceru’, -așa și unda, / cum cel drag, mi-e și simțirea.“) sau prelucrări pe teme folclorice, precum un cântec popular din Turingia care se cântă și azi cu ultimele două strofe rescrise de Helmine (pentru singspielul Eginhard și Emma):
„De-aș fi o pasăre, -aș fi / din nou la tine-ntr-o zi, /
șoimi sau ulii nu m-ar goni / spre tine pornită cu zor./
De mă-mpușcă un vânător, / ți-aș cădea în brațe din zbor,/
de trist mă privești, voi muri / fericită când mor.“
Nu lipsește din repertoriul de teme romantice al poeziei Helminei nota religioasă. În Isus și mușchiul de pădure povestește alinarea dată de mușchi tălpilor rănite ale Mântuitorului, astfel „măruntul ierbiș“ primind binecuvântare divină:
„I-a fost în pământescul chin / Mântuitorului, alin,/
și tălpii sărutare! /
O, inimă, fidelă fii, / blândă ca mușchiul, de-i suferi,/
căci și-a ta roză-nfloare!“
Între 1823-1830 Helmine a trăit la Viena. Acolo s-au cântat prima oară operele pe libretele ei, pentru care a rămas cunoscută până astăzi, Euryanthe (1822 / 23) și Rosamunde (1823). Nereușind să trăiască însă din librete și piese s-a mutat din nou în Germania, iar ultimii ani ai vieții i-a trăit la Geneva, unde, aproape oarbă, și-a dictat autobiografia (publicată abia postum) nepoatei sale Bertha Borngräber.
Redescoperirea acestei multivalente scriitoare aduce în prim plan creația și activitatea tuturor autoarelor epocii, rolul lor determinant pentru conturarea practicilor culturale și sociale ale romantismului.