Două expoziții, de dimensiuni foarte diferite, la Galeria Națională din Washington, reamintesc vizitatorului caracterul de cele mai multe ori greu de înțeles al meandrelor procesului istoric de apreciere artistică.Născut între 1460 și 1465, destul de apreciat în timpul vieții, Vittore Carpaccio nu este neapărat unul dintre primele nume care-ți vin în minte când te gândești la pictura Renașterii venețiene. Contemporan cu artiști majori, precum Gentile și Giovanni Bellini, Giorgione sau Tițian, Carpaccio a lucrat mai puțin în slujba marilor familii nobiliare ale cetății, decât pentru diverse bresle negustorești din oraș și onorând comenzi venite din provinciile de pe „Terra Ferma“. Giorgio Vasari l-a menționat, folosind un nume alternativ, într-unul dintre capitolele – Vittore Scarpaccia și alți pictori venețieni și lombarzi – din al doilea volum al Vieților celor mai importanți pictori, sculptori și arhitecți, prețuindu-i abilitatea de a folosi știința perspectivei în redarea peisajelor sau talentul cu care a pictat atât „portrete din viață“ cât și scene cu sute de personaje. (Apropos de verdictele posterității, capitolul respectiv a fost exclus, fiind socotit probabil lipsit de importanță, din traducerea românească a Vieților…, apărută în 1968 la Editura Meridiane)… După o lungă eclipsă, interesul pentru opera sa este reaprins în secolul al XIX-lea, influentul critic englez John Ruskin, comentând grija lui Carpaccio pentru detalii și comparându-i lucrările cu „o oglindă magică care redă imediat tot ceea ce vede, aranjat cu delicatețe“. Când vizitează Veneția în 1882, Henry James apreciază că Vittorio Carpaccio, mai degrabă decât Tintoretto, „a navigat mai aproape de perfecțiune“. În Însemnările lui Marte Laurids Brigge, naratorul lui Rainer Maria Rilke vorbește despre pictura lui Carpaccio ca fiind „plină de viață și culoare“… Entuziasmul pentru opera sa se temperează însă din nou. Trupele de vizitatori ai Veneției sunt mai degrabă atrase de „modernismul“ agitat al unor Tițian sau Tintoretto decât de atmosfera închistată, cu rădăcini încă gotice – evidente, de exemplu, în remarcabilul Două femei într-un balcon, foarte apreciat de Ruskin – din pictura mai vârstnicului artist… Pe de altă parte, o retrospectivă a operei sale din 1963, de la Palatul Dogilor, s-a bucurat de un succes remarcabil și l-a determinat pe un faimos bucătar local, Giuseppe Cipriani, să numească „carpaccio“ un fel de mâncare, cu felii subțiri de carne crudă – azi cunoscut în toată lumea – inspirat de roșul aprins din picturile maestrului…
Manifestarea de la Galeria Națională din Washington, intitulată „Vittore Carpaccio, maestru povestitor al Renașterii venețiene“, este cea dintâi organizată în afara granițelor Italiei. Cu 45 de picturi și 30 de desene, ea este o realizare remarcabilă, mai ales că majoritatea operei lui Carpaccio este greu dacă nu imposibil de transportat. Curatorii au reușit să ofere o privire de ansamblu asupra întregii creații a artistului, fără să ascundă faptul că, spre deosebire de cazul unui Tițian, care a rămas un inovator remarcabil până în ultimii ani ai îndelungatei sale cariere, calitatea picturilor lui Carpaccio a scăzut vertiginos spre sfârșitul vieții. Lucrări târzii, precum Pietà sau Fuga în Egipt, sunt lipsite de vână și interes.
Moștenirea sa este în primul rând admirabilă pentru ciclurile narative, „cinematografice“, cu tablouri de mari dimensiuni, menite a fi integrate din punct de vedere simbolic și decorativ cu arhitectura clădirilor în care erau amplasate, așa numitele „scuole“ sau confrerii cu caracter religios și caritabil, angrenând cetățenii de rând ai Veneției. Cea mai remarcabilă dintre aceste serii – un ansamblu de nouă tablouri, reprezentând scene din viața Sfintei Ursula, pictat pentru Scuola di Sant Orsola și adăpostit astăzi într-o sală specială a Galeriei dell’Academia din Veneția – n-a putut fi împrumutată pentru expoziția de la Washington. Curatorii s-au străduit să-i suplinească lipsa împrumutând, din trei muzee europene, cele șase panouri ale ciclului de la Scuola degli Albanesi, dedicat vieții Fecioarei Maria. Din păcate, în pofida bogăției de detalii arhitecturale, în aceste picturi, realizate cu contribuții majore ale ucenicilor, caracterizarea individuală a personajelor este mult mai sumară decât în ansamblul de la Sant Orsola. Punctul de vârf al expoziției este reprezentat de două dintre cele nouă panouri pictate pentru Scuola di San Giorgio degli Schiavoni, puțin după 1500. Sfântul George și Dragonul și Sfântul Augustin în cabinetul său de studii nu sunt doar remarcabile pentru paleta lor coloristică, recent reînvigorată în urma unui atent proces de restaurare, ci și pentru grija cu care pictorul redă fiecare detaliu, simbolic semnificativ sau doar anecdotic (armura cavalerului, precedentele victime ale dragonului, rafturile cu cărți, micuțul câine care se scaldă și el în lumina divină). Nu este mai puțin adevărat că picturile lui Carpaccio sunt caracterizate de o abundență de detalii care poate deveni rapid copleșitoare, făcându-te să uiți contextul pe care ar fi trebuit să-l pună în valoare.
Dacă spațiul generos rezervat lucrărilor lui Carpaccio nu era tocmai plin de vizitatori, la cealaltă extremitate a vechii clădiri a Galeriei Naționale, o minusculă manifestare – „Secretele lui Vermeer“ – a făcut necesară limitarea accesului publicului, nevoit să aștepte ore în șir într-o coadă guvernată, ce-i drept, prin mijloace electronice. Te întrebi de ce o expoziție incluzând cele patru tablouri ale maestrului din Delft, care fac parte din colecția permanentă a muzeului și pot fi admirate în orice moment al anului, s-a bucurat de un asemenea succes. Atât de mare este însă astăzi interesul pentru opera misteriosului artist, încât anunțul că un grup interdisciplinar de specialiști a ajuns la concluzia că Fata cu flaut nu este o lucrare pictată de maestru însuși, ci de un alt artist contemporan cumva asociat cu el, a dat naștere unui val neobișnuit de atenție. Moștenirea lui Vermeer include doar aproximativ 35 de tablouri și orice schimbare în lista sa de lucrări devine foarte importantă în aceste condiții. În plus, a implica existența unui atelier sau a unor colaboratori este o supoziție îndrăzneață, pentru care nu există niciun fel de documente… Noua atribuire a fost făcută după luni de cercetări, folosind cele mai recente resurse științifice, a căror utilizare a fost detaliată pe o serie de panouri explicative. Fata cu flaut a fost comparată, în primul rând, cu Fata cu pălărie roșie, o altă lucrare aflată la Washington, similară ca dimensiuni, subiect, suport din lemn și pigmenți folosiți. Analizele au arătat că, spre deosebire de al doilea tablou, tipic pentru stilul târziu al lui Vermeer, cu contraste mai pregnant subliniate între zone luminoase și întunecate, Fata cu flaut are o suprafață mult mai puțin delicată și, mai important, trăsăturile de penel sunt lipsite de finețea obișnuită…
Schimbarea de atribuție propusă de Galeria Națională din Washington nu a reușit să-i convingă pe curatorii recent inauguratei retrospective Vermeer de la Rijksmuseum din Amsterdam. Declarând că maestrul din Delft a fost capabil să conceapă și un asemenea tip de lucrare, chiar dacă are unele caracteristici diferite față de restul producției sale, ei au înscris tabloul în lista celor 28 de Vermeer-uri veritabile incluse într-o expoziție etichetată ca un eveniment irepetabil, în care aproape întreaga operă a artistului este expusă în condiții excepționale. Interesul publicului este și el la apogeu. Toate biletele pentru cele câteva luni în care manifestarea este deschisă au fost vândute în primele câteva zile.
Vermeer a fost și el (re)descoperit în secolul al XIX-lea datorită unui concurs fericit de împrejurări. În timpul unei vizite la Luvru, criticului francez Théophile Thoré-Bürger este izbit de frumusețea singulară a Dantelăresei și se hotărăște să exploreze viața și opera unui pictor mort oarecum în anonimat. Un secol mai târziu, Johannes Vermeer este considerat unul dintre cei mai importanți pictori europeni din toate timpurile. Uimitorul său talent de a crea un univers unic de lumină și culoare, de emoții ascunse este fără pereche. Cele circa trei duzini de picturi pe care le-a lăsat moștenire au avut o influență imensă asupra unor generații succesive de creatori și au intrat adânc în conștiința publicului. Pe de altă parte, privite la scara istoriei artei occidentale, nici alunecarea sa în uitare vreme de secole, dar nici adularea sa fără măsură de azi nu par a fi justificabile. Trebuie că moirele nu au căzut de acord atunci când i-au urzit soarta (postumă).