Nunta lui Cad mus și a Har moniei este o carte care s-a bu curat de un mare succes de public. Rarisimă această ipostază a unei reinterpretări convingătoare a mitologiei grecești – mai degrabă ficționalizarea diferitelor episoade ale mitologiei sau mitologizarea ipostazelor ficționale, indiferent în ce registru abordate, au avut parte, de-a lungul timpului, de receptare largă –, dar cartea lui Roberto Calasso este excelent scrisă. Apărută la Litera abia în 2002 în traducerea din limba engleză a lui Petru Iamandi, lucrarea lui Roberto Calasso scrisă în 1988 și publicată inițial la propria editură, Adelphi Edizioni din Milano, a făcut înconjurul lumii în diferite ediții. Textul este fluent în limba română, dar, probabil, traducerea din limba italiană, ar fi fost de dorit. În această ediție românească, cunoscuta lucrare a poliglotului și enciclopedistului scriitor italian păstrează frumusețea scriiturii, iar acest lucru se datorează cu certitudine universitarului gălățean care a făcut traducerea. Din păcate, nu știm din ce ediție în limba engleză a cărții a tradus Iamandi, dar putem bănui că, odată ce lucrarea e însoțită de recomandările lui Salaman Rushdie și Gore Vidal, ediția de referință este cea din 1994 de la editura newyorkeză Vintage, afiliată grupului Penguin.
Cartea lui Calasso readuce în lumină tezaurul mitic grecesc printr-o interpretare fragmentară a miturilor, reglând debiturile dicțiunii, îndiguindu-le și dirijând curgerea spre estuarul în care vârsta mitologică se varsă în oceanul istoriei postmitologice. Umanizarea faptelor zeilor este dublată de lipsa de umanitate în acțiunea lor autistă:
„Dacă Olimpul se deosebește de toate celelalte împărății celeste, acest lucru se datorează prezenței a trei divinități neobișnuite: Apollo, Arthemis, Athena. Mai mult decât simpli executori, acești custozi autoritari ai unui loc sacru au înlăturat vălul subțire, sumbru, cu care natura își ascunde forțele. Suprafața smălțuită, strălucitoare, și vidul, conturul precis, săgeata. Acestea, nu apa sau pământul, sunt elementele lor. Zeii obișnuiți ai Olimpului au ceva autistic în ei. Apollo, Arthemis, Athena mărșăluiesc învăluiți în propriile aure.“ (p.7).
Lucrarea evidențiază forme diferite ale epifaniei care presupune o relație stranie cu corpul muritorilor: „Hierogamia și sacrificiul au în comun posedarea unui corp, fie prin invadarea lui, fie prin consumarea lui” (p.268). Or, odată ce hierogamia, o formă stranie de epifanie nestăpânită, „a fost prima modalitate aleasă de zei să comunice cu oamenii“ (p.267), răspunsul firesc al umanității a fost trădarea, văzută ca gest eroic, în special în ipostaza manifestării la persoanele depotențate, văduvite de drepturi, transformate în obiecte de uz carnal: femeile. „Gestul eroic al femeilor este trădarea“ (p.67), subliniază Roberto Calasso, propunând o relectură a mitologiei eline din multiple perspective, inclusiv prin recontextualizarea cotidiană. În lumina unei altfel de așezări a lumii în rosturile ei, șansa zeilor este să reintre în lumi prin alte porți, să se umanizeze, cea a eroilor este să se reumanizeze și să refacă un parcurs al întâmplărilor într-o altă lumină a verosimilității, dar asupra acesteia vom reveni. De la răpirea Europei, rememorând iubirile muritoare ale lui Zeus, începând cu strămoașa Io, din care se trag Perseus, Heracles, Minos, Cepheus sau Danaus, nu în cele din urmă Europa însăși și fratele ei, Cadmus, așezat pe frontispiciul lucrării lui Calasso, discursul scriitorului italian parcurge fragmente fundamentale ale Antichității, cele ale lui Hesiod, Herodot, Tucidide, Isocrate, Lycophron, Xenophon, Euripide, Sofocle, Eschil, Aristofan, Eratostene, Pindar, Strabon, trecând, evident, prin Platon și, mai ales, prin Homer, primul care demitologizează sau, mai precis, care scapă de sub controlul zeilor în nebulosul secol opt antehristic: „ceea ce numim teologie homerică a fost un interval scăpat de sub control din viața zeilor“ (p.307). Fără a îi omite pe romanii Ovidiu, Diodorus Siculus, Macrobius, Lucian, Horațiu, într-un parcurs aparent fără sens cronologic, dar supus dorinței auctoriale care transformă textele ori miturile însele în eroi. Acesta este modul în care enciclopedistul Calasso își declară dragostea față de mitologia elină, prin contagiune și față de cea romană, animând textele și miturile, care migrează prin fragmente în fluxul unei normalități a așezării mitice, contribuind la a repune în ordine, în altă lumină, după o altă miză, umană de data aceasta, întreg panteonul într-o fotografie de grup. Calasso reușește să adune zeii împreună, în ciuda hălăduielii lor fără țintă în limitele propriei bule ale autosuficienței. Distanți dar alături, olimpienii îi pozează lui Calasso la nunta lui Cadmus. Din această fotografie, Calasso recompune poveștile, transformă studiul într-un captivant roman. E greu de sesizat când povestea iese din albia scriiturii cu valențe științifice și intră în albia curgerii ficționale.
cadmus, fratele Europei, plecat în căutarea surorii sale pierdute și a taurului alb, reușește să lege în fluxul metaconștiinței mitologice, devenit ulterior fluxul metaconțiinței civilizației, faptele mitologiei grecești. Nodurile rețelei lui Calasso sunt nunta lui Cadmus cu Harmonia, la care iau parte olimpienii, și darul lui Cadmus pentru greci înainte de retragerea zeilor din mundan. Nunta, ori banchetul, pentru a păstra terminologia vremii, este ultima ocazie a punerii împreună a celor două tipuri de entități care au pus umărul la modelarea unei civilizații: oameni și zei. Nu lipsesc din privirile absente ale olimpienilor înregistrările faptelor lipsite de scrupule, și nici emoțiile ce însoțesc raporturile de putere și formele de strivire carnală care fac din epifanie o ipostază cel mai adesea de evitat. Dar întreaga punere în scenă a Panteonului la masa nunții lui Cadmus cu Harmonia, e, de fapt, o rememorare nu prin prisma celui prezent la ceremonia ultimei descinderi în masă a olimpienilor, ci a celui care trăiește actualmente și care cunoaște faptele repetate perpetuu, odată cu readucerea lor în prim plan, a celor care au modelat de pe înălțimile muntelui răsfrânt în Egeea civilizația grecească. Povestea lui Calasso este spusă, așadar, într-o limbă a actualului, dar în culorile vremurilor imemoriale din care vine. Cu precizia relatării realiste, într-un conglomerat postmodern de fragmente în curgere spre același estuar al memoriei, recompunând de la distanță tabloul nunții lui Cadmus și obligând lectorul să iasă din zona de confort a unei receptări facile a mitului repovestit, Roberto Calasso reconstruiește de fapt un fragment din istoria umanității. Propune, astfel, o lucrare care amintește de tehnica japoneză Kintsugi, o reparare cu aur a ceramicii sparte. În tabloul pe care ni-l propune și pe care ni-l putem imagina pictat pe un vas grecesc, al celor trăind în vârsta de aur a Eladei, Roberto Calasso reașează fragmentele și, amestecând adezivul cu aur, reconstruiește un altfel de întreg, care poartă numele Nunta lui Cadmus și a Harmoniei.
Cartea însăși este dovada epifaniei, nu este un simplu proiect mitogenetic. Calasso pătrunde în profunzimea mitului pe care îl dezvrăjește prin ochii celui netulburat de vălul ori de cețurile olimpiene. Nu focalizarea pe mit este cea care surprinde, ci modul în care mitul, eliberat de vraja epifaniei acelor timpuri, se lasă revrăjit în ape textuale ale lui Calasso. Autorul coboară în textele anticilor și recompune de pe acest palier. Textul lui se așază alături de cele ale anticilor. Se rejoacă întreaga scenă a genezei Olimpului și a separării lui totale de mundan. Se recompune o societate care continuă să se lase vrăjită, inclusiv (sau mai ales) de mitul recontextualizat, în raport cu o serie de axe valorice prioritare. Calasso apropie cu inteligență și rafinament scriitural axa estetică de cea erotică. Nu îl interesează adevărul ci, în dinamica arhetipalului durantian, dislocă personaje pietrificate și reface, îmbrăcându-le în carne textuală, traseul acelorași fapte, repetate ca într-o continuă geneză a lumilor. Așadar, nu căutarea pe axa adevărului e ceea ce îl interesează pe Calasso, ci verosimilitatea textuală, modul în care face verosimil dialogul dintre textele din care construiește cu rafinament de mare povestitor propriii eroi în încercarea de reîmpăcare a lumilor. Nu adevărul compozit al miturilor fragmentate, al ruinelor miturilor îl călăuzește pe Calasso, ci depunerile multiple care dau patină umană faptelor fără vârstă. Această carte scrisă la timpul perpetuu este una în care nu conștientizarea ultimei puneri împreună la banchetul din Teba a fost importantă, ci înțelegerea faptului că ceea ce a lăsat fenicianul Cadmus, alfabetul, a ajutat la cunoașterea zeilor „în tăcerea minții“, nu în felul în care el i-a cunoscut atunci, în imemorial.