Elaborată, cu o structură atent articulată, poezia din cea mai recentă carte a lui Cassian Maria Spiridon, Pietre albe pietre negre pietre roșii…, asumă, față de volumele anterioare, două simboluri noi, piatra și clopotul, explorînd, totodată, teme „vechi“, precum erosul, jurnalul liric de călătorie, gîlceava trupului cu sufletul, nostalgia înaltului și „glasul tribului“ din spațiul identitar de pe „platoul înalt al copilă riei“, prezente, mai ales, în cărțile ultimului deceniu, Poeme în balans, Dintr-o haltă părăsită sau Între două lumi. Plecînd chiar de la titlul, oarecum surprinzător al cărții, Cassian Maria Spiridon arată, în Pietre albe pietre negre pietre roșii…, un fel de lito latrie lirică, imaginînd universul viu al pietrelor, de la aceea de hotar, la piatra tombală de pe mormîntul poetului de la Ravenna. „Asemenea pietre semni ficau odinioară o prezență divină, erau sedii sau întruchipări litomorfe ale unor zei și strămoși mitici. Litolatria –adorarea pietrelor sacre – este una din formele religiei arhaice, răspîndită pe toate conti nentele lumii“. Coloană a Cerului, pietrele ridicate de mîna poetu lui se asociază poeziei înseși: „pietre negre/ peste pietre negre/ peste pietre albe/ peste pietre roșii/ peste viețile/ și peste toa te morțile/ se înalță/ se ridică movilă/ întunecă zarea/ călcată de valuri/ fără istorie“. Formă a unui univers elementar, lîngă stînca muntelui, „înaltă pleșuvă“, în griul cenușiu și „grăunțele de bazalt consistente“, piatra e locul unde stau împreună Yin și Yang din China tuturor nostalgiilor poetului, cu Templul lui Fu’xi, unde „zăpada nicicînd nu se adună“, dar și spațiul erosului, unde iubita așteaptă „înaripată, cu buze fierbinți ca de astre“. Însoțind, cu pîlpîiri de ceară, (pe)trecerea timpului, împreunare de inimi, cea de-a doua metaforă obsedantă a poemelor din Pietre albe pietre negre pietre roșii… e clopotul, dangătul lui, care exprimă, ca și pia tra, legătura teluricului cu cosmicul: „tu chemi pe viii/ ce își plîng plecații/ și fulgerelor le oprești avîntul/ iar la furtuni fărîmi/ întregul/ rotundul cerc al tulburenței/ ai carnea consistentă/ în sunete/ ce vin din limba/ ce lovește bronzul/ cuvintelor cu prinse/ în efemerul duh/ în care se îmbracă veșnicia“ (clopotul).
Ca și în cărțile precedente, jurnalul liric de călătorie din Pietre albe pietre negre pietre roșii… fixează reperele unor căi inițiatice ale poetului spre zările Poe ziei, într-o geografie ce ne-mbracă, cum scrie Cassian Maria Spiridon în Încearcă a se naște; la Casa Poetului din Hordou, „o casă/ cu multe-ncăperi/ una din alta“, (con)dus de „musonul liric“ din China, în tovărășia poetului Gao Xing și a sinologului Constantin Lupeanu, la Templul lui Fu’xi și la Coliba Poetului Du Fu, în „golful finic“ și la umbra „bătrînei abații“, alături de Christian (Schenk), în „nordul balticelor clipe“, poetul caută, între cei de dinainte, relansatorii săi textuali. Un „împădurit pribeag“ și un „trecător pe ape întunecate“ scriu secțiunile mediane ale cărții, Ușa ce desparte, Un duh și Întreaga ta splendoare, în nostalgia Hiperboreei din „sălașurile reci“ și în tragica despărțire a sufletului de „haina obosită a trupului“, pregătind clipa înghețată „cînd Temnicerul va veni“, și călătoria în înalt, la întîlnirea cu serafimii „cei plini de-ngăduință și lumini“, cu heruvimii „cei bogați în aripi“ și cu îngerii „cu aripe multiple“.
Rămîne doar iubirea, scrie Cassian Maria Spiridon pentru a deschide tema erosulul, cu bijuterii lirice precum în planare (“o nimfă ești în brațele de nufăr/ cuprinsă în oglinda cerului/ ce se revarsă în luciul de ape/ deasupra/ în planare/ cu aripe deschise/ e ochiul de lumină/ în care se răsfrînge/ torță/ trupul unui înger“), prefațînd, în același timp, poemele despre vîrsta de aur din Glasul tribului, cu alerga rea cercului „printre celestele ierburi“, însoțindu-se cu figurile tutelare ale spațiului identitar, mai ales, cu „bunica Paraschiva“, în emoție și cu ceea ce Unamuno numea sentimentul tragic al existenței, împlinind, în fond, proiectul liric al unei cărți de poezie adevărată.