Poeme din nou scrise
Motto:
„…acea neobosită și nemiloasă cizelare
care transfigurează pe cei pătrunși de
sfințenia formei…“ (Titu Maiorescu)
„Erau atâtea de îndreptat.“ (M. Eminescu)
***
La presimțirea gloriei poetul stinge lampa și tace.
E viața lui o viperă pe cioburi de vitralii
prinse în promoroace,
așteptând clipa să le dezbrace.
Sub fereastra geruită cântă lupul din vioara copilăriei
pus la patru cojoace.
Ce cântă nu știu, dar sigur cântă ce-i place –
o iubire goală sărind însă fără sfială
peste aprinsele perfecțiunii, iată, băltoace.
Numai că după vântul de-aseară zburlit a primăvară
personajele acestui mic poem – vipera-n promoroace,
lupul strâns în cojoace, însăși biata vioară –
cer să iasă din text, să se plimbe pe-afară
ca radicali liberi, de capul lor.
Această perspectivă, nu știu a câta oară
mă zguduie și înfioară, iubite cititor.
Mărunțica
Eram fericit scriam versuri, și eu, bizare
și deodată începe viața ca vânătoare.
În jurul meu prietenia și dragostea
supravegheate, strâmtorate
până la sufocare
și deodată se înalță din mare
șarpele cu penaj
roșu roșu
interminabil.
Prietenul din munți e bine
prietenul din șes e bine
ei știu ce se întâmplă cu mine –
dau semne de îmbărbătare, trimit
eterice încurajări din mult visata lor depărtare.
La peste patru decenii de la facerea acestui poem
autocenzurat, recunosc, la prima publicare,
adevărul e că scriu/rescriu aceleași versuri amare,
în jurul meu prietenia și dragostea
nu sunt rupte din soare
ba, se bucură de cinstire doar la ocazii prin cimitire –
din cuvântare în cuvântare cutare vine la cutare
lângă un colac cu lumânare – știți cum e.
În rest, pe malul mării absolut gol
eu și câinele meu credincios dovedit inept mototol
de-atâtea ori tâlhăriți jefuiți la drumul mare de toată
bruma trofeelor la vânătoare, ce să facem – pândim
implorăm cerșim fără de rușinare înălțarea din valuri,
zborul șarpelui cu penaj roșu roșu interminabil
din noi din fiecare
câine și om scos la plimbare
haită în sine lătrătoare la niște stele
din mărunțica noastră lume mare năpădită de ele.
Pe ulița cu saxifragă
Și iată, după ce-a deprins într-atât amara artă
a surâsului pe pământ și-a înălțării
mai mult pe vârfuri
la cunoașterea fără obiect, cea mai
inimii noastre dragă saxifragă –
oarecum surprins de întrebarea
din joaca unor copii pe ulița de sat ziua întreagă
tăierea golurilor umplerea cu lumină
unde începe unde se termină? –
fiul sub alte înfățișări s-a întors acasă, a răspuns
pe limba lui mutanta primăvară sub cerul tuns –
chilug atunci întâia oară
să vadă ochii tăi mai bine luna, eterna rablă
comunitară luminând locul
unde iubirea e una
cu sunetul cu dansul
picioarelor de porumbel pe un acoperiș de tablă –
dar asta, cât ținu jocul.
Dans de mâini cu Fernando Pessoa
Ziseră că lumea e un gol
ziseră că lumea e un plin
ziseră că lumea e un gol plin
și îndesară în ea ca într-o scorbură ploaia
știți dumneavoastră ce
niște mâini albastre desperecheate
și aceasta în istoria compromisurilor înseamnă nimic
viu nimic pe care îl locuim
vorba lui Fernando Pessoa
dimineața spălându-și fața pe cei opt obraji deodată
cu amuzament amar
dans de mâini albastre desperecheate
când moartea vine din spate bineînțeles drapată
cvadruplar
și-i toarnă ceva în pahar.
Țăranul fermier din Wallace Stevens
seamănă dar nu răsare cu cel din Carl Sandburg
nici cu cel din Valea Bârgaielor
și aceasta e una dintre marile frumuseți ale vieții
prin poezie – nu credeți?
Tot așteptând un semn ceresc
într-un negru pământ cu sfială
am sădit roza mentală.
– Trag din pipă acum ascultând în înserare
ce credeți? – țipătul păunilor.
Tot așteptând un semn ceresc
liber de toate și egal
mi-am întors privirea înăuntru
spre soarele prenatal.
Acolo lumea e un declic, o picătură
deasupra mării secătuite,
apoi nimeni nimic.
– Trag din pipă acum, las câmpul
odihnei câmpului
cât e iarna de lungă viscolul coperind preeria cu
ce credeți? – țipătul păunilor.
Ei, și cum spuneam, tot așteptând un semn ceresc
dintr-un negru pământ petală cu petală
am cules roza mentală: chiar io sunt
acel negru
pământ.
– Pipa pe mormântul meu ascultă acum –
no, ce credeți?
Transfigurare
Nu credeam să’nvăț a învia vreodată
aici în chilioara scufundată
s-a întâmplat scriind așa cum am scris
cu viața mea toată în viața mea toată
scaieți pe un perete văruit încet cu lumină
dar ce lumină
lumină-n piele de fată în mine neînserată.
Nu, nu credeam să merg pe pământ ca pe apă
focul ce în mine l-ai pus nu pare să mă mai încapă
ci trage să calc pe aer, să merg în sus
Zilele dezolării nu mai dau decât slabe ecouri,
de mult au apus – ia-mă cu Tine acum
trage-mă din vâlvătăi Doamne Dumnezeule
al meu Iisus, ai milă și mă odihnește
unde tot ce-am iubit, deși doarme dus
surâde și ne privește – neațipit.
Nu, nu credeam să’nvăț a învia vreodată
dar uite, m-am răsgândit.
(Din vol. Lumină, încet, ediția a II-a,
cu poeme inedite și unele din nou scrise,
dintre 1983 și 2023 – în pregătire)