Poeme de Marcel Vișa

Un mort îți lipsește doar ziua

Un mort îți lipsește doar ziua, noaptea oricum ar fi

dormit

Dacă a fost iubita sau iubitul tău,

îți lipsește doar după-amiaza,

tot restul zilei ar fi fost plecat/ă

la job, iar noaptea nu mai dormeați împreună de ceva

timp

Dacă a fost prietenul tău cel mai bun, îți lipsește doar

sâmbăta,

când, împreună, cu berile în față ați mai fi stat la

taclale,

o după-amiază întreagă, la cea mai nouă cârciumă din

oraș

Dacă a fost fratele sau sora ta,

îți lipsește doar seara,

când v-ați fi certat la telefon pe chestiuni de moștenire

Oricum ție ți se cuvenea mai mult pământ, ești întâiul

născut,

dar uite că a trișat,

l-a luat pe tot

Dacă a fost părintele tău,

îți lipsește doar duminica,

atunci ar fi întins masa și v-ar fi chemat pe toți (fiii lui)

din cele patru vânturi,

în rest, fiecare, ocupați cu ale voastre l-ați dat uitării

Un mort îți lipsește doar ziua, noaptea sunt toți lângă

tine,

îi ții la pieptul tău, te strâng în brațe, îi încălzești cu

respirația ta, visezi pentru ei,

iar ei, la rândul lor, te visează mai mort decât sunt ei

toți la un loc

 

M-am născut mereu în același loc

M-am născut mereu în același loc în care, pe rând, am

fost

fir de iarbă, animal speriat, frunză, apoi copac întreg

nivelul maxim acceptat al evoluției –

Apoi, într-o noapte în care viscolul spulberase zăpezile

peste pojghița subțire a realității,

m-am născut om,

am involuat

Îngrămădit la un loc cu ceilalți, într-o cameră strâmtă,

respiram,

trăiam de pe azi pe ieri,

simțeam

Vântul mi-a cântat, m-a legănat, împreună cu umbrele

pe peretele dormitorului se perindau mereu spectre,

un fel de cinema rudimentar –

Au fost apoi zile cu furtuni de zăpadă, au urmat nopți

însorite

Într-o splendidă singurătate,

cu mânecile suflecate mi-am scris poemele pe podeaua

casei,

cu scrumul țigărilor, cu miezuri de pâine și cu puținul

talent într-ale comunicării cu morții

I-am plâns mereu mai mult pe vii,

pentru că ei simt toată durerea …

Cei plecați sunt, poate, copaci,

sau, la un loc cu șoarecii se hrănesc cu ceea ce cade de

la masa mea

și cresc printre bârnele casei,

trag după ei acest car de luptă în care eu cezarul

suprem al umbrelor

revendic ce-i al meu

 

Poem de iarnă târzie

Ninsorile acoperă mușuroaiele de cârtiță

Oarbe, tot mai oarbe, dihăniile se ascund în adâncuri

Păduri îndoite de viscol, bruscate de ger

Pe dealuri, copacii par spinările unui pește marin – îl

privim prin hublouri cât e ziulica de lungă,

înoată prin viscol, iar ochiul lui mort ne scanează

codurile de bare –

Trosnesc pereții metalici ai capsulei, când, la ore târzii, îngenuncheat lângă tine, mă rog la icon-uri windows

Am palmele vindecate, dar câinele invizibil al miezului

de noapte mă amușină, îmi linge rănile imaginare

Sloiuri de gheață se desprind de la polii planetelor

aflate în derivă,

cad în hăul negru universal

Nu îți fie teamă, te țin de mână, toropit de dragoste, te

apropii, te dezgolesc,

aruncăm în foc țoalele grele ale trecutului

Odată cu ele parfumul fricii dispare

Ne trecem trupurile prin fumul gros al candelelor

aprinse, ne unim, cădem în transă

conectare la sursă –.

Fizic, metafizic,

ce-i al meu e mai mult al tău

Ce-i drept, nimic nu ne aparține mai mult decât clipa

prezentă

Moartea e un loading între două planete cu serverele

căzute

 

Nomazi

Tăieturi din ziare, cutii din carton ticsite cu nimicuri,

podul prăfuit

Pe lângă noi se perindă animale fantastice

După-amiază stranie în care

colbul ridică amintirile căzute

acolo unde ne-am imaginat că se scaldă grifonul

Jucăm cărți, ascultăm balade la pick-up și moțăim în

balansoar

Suntem oamenii locului, ai spaimei, ai reginei de treflă

Case nelocuite, fără ferestre, cu tencuiala căzută

În după amiezile geroase, și-a făcut cuib vântul sub

șindrilele lipsă

Carii sfredelesc sunetul cubic, lemnos, al ghețurilor

Liniștea albă a zăpezilor răzbate, asurzitoare, prin

ulucile sparte,

poartă energia vindecătoare a frecvențelor joase

Aici suntem noi,

tot ce e vechi se năruie și nu mai contează

Unde am locuit, de unde venim, cine suntem?

Cei ce sortează tăieturile din ziare, nomazi ce împing cărucioare doldora de rufe soioase pe străzi lăturalnice, prin no man’s land-uri, sau se târăsc ca soldații pe brânci prin zăpezile trecutului să bată un pumn de cuie în ghețurile lacului unde ne-am scăldat morții, să crape ziua în care …

Coasem gura bătrână a iernii cu catgut, zumzetul

morilor de vânt e departe

Apa clocotește în ceainic și înserarea vindecă

Aici unde suntem noi, oamenii locului, ai spaimei, ai

reginei de treflă

 

Și asta a fost totul

Tristețe absurdă, inechivocă,

stare de catharsis și câteva momente de respiro

Ritmul acesta îmi distruge inima, îmi otrăvește spiritul

Între două clipe, zbatere, necunoscut, întuneric,

apele pe care am plutit ca un cadavru incendiat de

tribul meu, pustiul

Ei dansează pe maluri, în cinstea unei desprinderi de

tot

Am băut singurătatea în pahare de aur și lut, iar gustul

a fost același

Amar, amar, amar, și asta a fost TOTUL

Am simțit frigul și radioactivitatea dincolo de materie,

am ajuns din nou pe maluri doar pentru a-mi lua adio

de la copacii contorsionați de vânturi albastre

Fantasme în ceață, urletul mut din scoarța uitării,

rădăcinile ei pretutindeni,

imagini fulgurante cu trecutul și viitorul…

Bine înfipte în cortexul meu cerebral, semințele

traumei

Nimicul seduce prin lipsa durerii

și liniștea-i cea mai de preț,

dar cui aparține, dacă nu mie, cadavrul care arde încă

dinainte de naștere

în lichidul amniotic al mamei?

Continuă să ardă pe tot parcursul iluziei numită viață

Oamenii sunt zgomot, îmi spuneam

și am plecat departe de ei

Oamenii sunt durere, îmi spuneam

și-am plecat departe

Oamenii sunt dezamăgire, îmi spuneam,

dar cel mai tare m-am dezamăgit singur

și am înțeles că zgomotul, durerea sunt moșteniri, ADN

Doar doi la fel pot să își atenueze, reciproc, șocul

căderii prin timp

Oamenii (se) mint cel mai adesea din lipsă de

imaginație

sau dimpotrivă …

Ficțiunile mă ucid lent, iar dincolo de toate e ea

femeia aceasta care are trupul tuturor femeilor

dinaintea ei

și chipul și inima, dar ce e al ei

e modul în care mă face să simt că nu mai aștept pe

nimeni altcineva

Un update complet, un soft superior

În călătoriile mele am ucis,

am și vindecat,

am fost om, apoi nu mai știu …

O stare

de bine, de rău,

alunecare pe-un flow oscilant

Zbateri și electricitate, pocnete surde în toiul nopții,

atașare la noianul de umbre

Ecoul, clipocitul apei, igrasia, apoi catharsis

Din nou și din nou eu, tu, TOTUL.