Un mort îți lipsește doar ziua
Un mort îți lipsește doar ziua, noaptea oricum ar fi
dormit
Dacă a fost iubita sau iubitul tău,
îți lipsește doar după-amiaza,
tot restul zilei ar fi fost plecat/ă
la job, iar noaptea nu mai dormeați împreună de ceva
timp
Dacă a fost prietenul tău cel mai bun, îți lipsește doar
sâmbăta,
când, împreună, cu berile în față ați mai fi stat la
taclale,
o după-amiază întreagă, la cea mai nouă cârciumă din
oraș
Dacă a fost fratele sau sora ta,
îți lipsește doar seara,
când v-ați fi certat la telefon pe chestiuni de moștenire
Oricum ție ți se cuvenea mai mult pământ, ești întâiul
născut,
dar uite că a trișat,
l-a luat pe tot
Dacă a fost părintele tău,
îți lipsește doar duminica,
atunci ar fi întins masa și v-ar fi chemat pe toți (fiii lui)
din cele patru vânturi,
în rest, fiecare, ocupați cu ale voastre l-ați dat uitării
Un mort îți lipsește doar ziua, noaptea sunt toți lângă
tine,
îi ții la pieptul tău, te strâng în brațe, îi încălzești cu
respirația ta, visezi pentru ei,
iar ei, la rândul lor, te visează mai mort decât sunt ei
toți la un loc
M-am născut mereu în același loc
M-am născut mereu în același loc în care, pe rând, am
fost
fir de iarbă, animal speriat, frunză, apoi copac întreg
– nivelul maxim acceptat al evoluției –
Apoi, într-o noapte în care viscolul spulberase zăpezile
peste pojghița subțire a realității,
m-am născut om,
am involuat
Îngrămădit la un loc cu ceilalți, într-o cameră strâmtă,
respiram,
trăiam de pe azi pe ieri,
simțeam
Vântul mi-a cântat, m-a legănat, împreună cu umbrele
– pe peretele dormitorului se perindau mereu spectre,
un fel de cinema rudimentar –
Au fost apoi zile cu furtuni de zăpadă, au urmat nopți
însorite
Într-o splendidă singurătate,
cu mânecile suflecate mi-am scris poemele pe podeaua
casei,
cu scrumul țigărilor, cu miezuri de pâine și cu puținul
talent într-ale comunicării cu morții
I-am plâns mereu mai mult pe vii,
pentru că ei simt toată durerea …
Cei plecați sunt, poate, copaci,
sau, la un loc cu șoarecii se hrănesc cu ceea ce cade de
la masa mea
și cresc printre bârnele casei,
trag după ei acest car de luptă în care eu cezarul
suprem al umbrelor
revendic ce-i al meu
Poem de iarnă târzie
Ninsorile acoperă mușuroaiele de cârtiță
Oarbe, tot mai oarbe, dihăniile se ascund în adâncuri
Păduri îndoite de viscol, bruscate de ger
Pe dealuri, copacii par spinările unui pește marin – îl
privim prin hublouri cât e ziulica de lungă,
înoată prin viscol, iar ochiul lui mort ne scanează
codurile de bare –
Trosnesc pereții metalici ai capsulei, când, la ore târzii, îngenuncheat lângă tine, mă rog la icon-uri windows
Am palmele vindecate, dar câinele invizibil al miezului
de noapte mă amușină, îmi linge rănile imaginare
Sloiuri de gheață se desprind de la polii planetelor
aflate în derivă,
cad în hăul negru universal
Nu îți fie teamă, te țin de mână, toropit de dragoste, te
apropii, te dezgolesc,
aruncăm în foc țoalele grele ale trecutului
Odată cu ele parfumul fricii dispare
Ne trecem trupurile prin fumul gros al candelelor
aprinse, ne unim, cădem în transă
– conectare la sursă –.
Fizic, metafizic,
ce-i al meu e mai mult al tău
Ce-i drept, nimic nu ne aparține mai mult decât clipa
prezentă
Moartea e un loading între două planete cu serverele
căzute
Nomazi
Tăieturi din ziare, cutii din carton ticsite cu nimicuri,
podul prăfuit
Pe lângă noi se perindă animale fantastice
După-amiază stranie în care
colbul ridică amintirile căzute
acolo unde ne-am imaginat că se scaldă grifonul
Jucăm cărți, ascultăm balade la pick-up și moțăim în
balansoar
Suntem oamenii locului, ai spaimei, ai reginei de treflă
Case nelocuite, fără ferestre, cu tencuiala căzută
În după amiezile geroase, și-a făcut cuib vântul sub
șindrilele lipsă
Carii sfredelesc sunetul cubic, lemnos, al ghețurilor
Liniștea albă a zăpezilor răzbate, asurzitoare, prin
ulucile sparte,
poartă energia vindecătoare a frecvențelor joase
Aici suntem noi,
tot ce e vechi se năruie și nu mai contează
Unde am locuit, de unde venim, cine suntem?
Cei ce sortează tăieturile din ziare, nomazi ce împing cărucioare doldora de rufe soioase pe străzi lăturalnice, prin no man’s land-uri, sau se târăsc ca soldații pe brânci prin zăpezile trecutului să bată un pumn de cuie în ghețurile lacului unde ne-am scăldat morții, să crape ziua în care …
Coasem gura bătrână a iernii cu catgut, zumzetul
morilor de vânt e departe
Apa clocotește în ceainic și înserarea vindecă
Aici unde suntem noi, oamenii locului, ai spaimei, ai
reginei de treflă
Și asta a fost totul
Tristețe absurdă, inechivocă,
stare de catharsis și câteva momente de respiro
Ritmul acesta îmi distruge inima, îmi otrăvește spiritul
Între două clipe, zbatere, necunoscut, întuneric,
apele pe care am plutit ca un cadavru incendiat de
tribul meu, pustiul
Ei dansează pe maluri, în cinstea unei desprinderi de
tot
Am băut singurătatea în pahare de aur și lut, iar gustul
a fost același
Amar, amar, amar, și asta a fost TOTUL
Am simțit frigul și radioactivitatea dincolo de materie,
am ajuns din nou pe maluri doar pentru a-mi lua adio
de la copacii contorsionați de vânturi albastre
Fantasme în ceață, urletul mut din scoarța uitării,
rădăcinile ei pretutindeni,
imagini fulgurante cu trecutul și viitorul…
Bine înfipte în cortexul meu cerebral, semințele
traumei
Nimicul seduce prin lipsa durerii
și liniștea-i cea mai de preț,
dar cui aparține, dacă nu mie, cadavrul care arde încă
dinainte de naștere
în lichidul amniotic al mamei?
Continuă să ardă pe tot parcursul iluziei numită viață
Oamenii sunt zgomot, îmi spuneam
și am plecat departe de ei
Oamenii sunt durere, îmi spuneam
și-am plecat departe
Oamenii sunt dezamăgire, îmi spuneam,
dar cel mai tare m-am dezamăgit singur
și am înțeles că zgomotul, durerea sunt moșteniri, ADN
Doar doi la fel pot să își atenueze, reciproc, șocul
căderii prin timp
Oamenii (se) mint cel mai adesea din lipsă de
imaginație
sau dimpotrivă …
Ficțiunile mă ucid lent, iar dincolo de toate e ea
femeia aceasta care are trupul tuturor femeilor
dinaintea ei
și chipul și inima, dar ce e al ei
e modul în care mă face să simt că nu mai aștept pe
nimeni altcineva
Un update complet, un soft superior
În călătoriile mele am ucis,
am și vindecat,
am fost om, apoi nu mai știu …
O stare
de bine, de rău,
alunecare pe-un flow oscilant
Zbateri și electricitate, pocnete surde în toiul nopții,
atașare la noianul de umbre
Ecoul, clipocitul apei, igrasia, apoi catharsis
Din nou și din nou eu, tu, TOTUL.