Dacă expresia n-ar fi fost compromisă de Cioran, care i-a accentuat
până la grotesc sensul de zădărnicie și de melancolică resemnare,
aș fi fost tentat să mă întreb: à quoi bon Patapievici? Ce rol poate
juca, într-o societate a neserioșilor, a gargaragiilor și a incompetenților,
incapabilă de mobilizare pentru atingerea unui țel sau pentru
desăvârșirea unui proiect, cineva care e opusul tuturor acestor
nedorite însușiri? Unde să-l plasezi pe Horia-Roman Patapievici în galeria
de belferi agresivi, ageamii flecari și cabotini impenitenți care populează
până la refuz scena publică din România? Cum să-l așezi pe rafturile putrede
ale unei societăți a șmecherilor și escrocilor pe cel care a dat dovadă în mai
multe rânduri de curaj fizic (de pildă, în decembrie 1989, când a și fost închis
la Jilava, ori în decembrie 2006, când hoardele naționaliste ale lui Vadim
Tudor erau decise să-l arunce de la balconul Parlamentului) și întotdeauna
de curaj moral? Dacă apariția lui pe scena publică la începutul anilor 1990,
perfect echipat pentru performanță culturală,
a fost improbabilă, tot ce a desăvârșit de
atunci încoace stă sub semnul unei fericite
creativități. N-o exclud nici pe cea instituțională,
cu atât mai frapantă cu cât batjocura de la
ICR-ul actual, total aservit politicului și
politicienilor, a atins cote elucubrante.
Cea mai recentă carte a lui Horia-
Roman Patapievici, Despre viață, destin &
nostalgie (Editura Humanitas, 2022), ilustrează
în mod eclatant aserțiunile de mai sus. E
o carte a suferinței (în sensul în care Unamuno
pronunța, cu înfrigurare și disperare,
faimoasa sintagmă „me duele Espana“) și,
totodată, una a eliberării de angoasele
adunate în decenii de luptă cu prostia,
indolența, obtuzitatea, și primitivismul. Și
cărțile anterioare ale lui H.-R. Patapievici
au drept punct de plecare o urgență personală,
o stare de inconfort moral, cultural sau
politic. În niciuna dintre ele, însă, autorul
nu se așază atât de ferm în centrul discursului,
fiind atât de explicit una „despre el însuși“.
Din acest punct de vedere, ne aflăm în fața
celei mai montaigne-iene scrieri a autorului,
în care simți vibrația celebrei profesiuni
de credință a primarului din Bordeaux: „Je
n’ai d’autre objet que de me peindre
moi-meme“.
Ca și eseurile lui Montaigne, arti –
colele și studiile de față sunt introspecții.
Divizate în trei segmente (Viața, Țara și
Europa), ele sunt exerciții ce se revendică
de la o obsesie principală, aceea a locului
și a misiunii omu lui în lume. Eseurile
acoperă spațiul vast dintre subiectivitatea
asumată și detașarea cvasi-științifică, ilustrat
printr-o suită de articole în care vocea
gândito ru lui unifică și umanizează o sumă
de aspecte conton dente ale existenței. Nota
comună este aceea a deplinei asumări
personale, pusă în evidență de patosul vocii
care vorbește întotdeauna cu un timbru
aparte.
Carte recapitulativă, Despre viață,
destin și nostalgie e legată, cronologic și
tematic, de scrieri anterioare ale autorului.
Astfel, multe din paginile secțiunii Viață
ar fi putut figura și în Zbor în bătaia săgeții,
prin amestecul de patetism controlat și
transcriere sinceră, nemediată, a senza –
țiilor iscate de diversele experiențe ale autorului. Multe rânduri au directețea
unor însemnări de jurnal, ce rețin situații, senzații și idei legate de descoperirea,
la propriu, a Europei, și a filosofiei care a făcut-o posibilă. H.-R. Patapievici
aderă cu entuziasm la modelul european, pe care ajunge să-l apere, în unele
pagini din finalul cărții, de propriile excese, erori și derapaje. Sejururile
petrecute la Paris, la Berlin și, ulterior, la Londra sunt etape care încheie
formarea unui ucenic vrăjitor care era, de altfel, deja pregătit pentru a lua cu
asalt cetatea culturii.
Călătoriile în Occident ale lui H.-R. P. amintesc, prin febrilitatea
notației și seriozitatea privirii, de intelectualii români care
parcurgeau același itinerariu în secolul al XIX-lea. Aceeași
sete de a cunoaște, de a descoperi, de a înțelege, același patos
al admirației față de comorile culturale ce i s-au înfățișat
minții avide de a absorbi necuprinsul unei mari civilizații.
Din acest punct de vedere, Horia-Roman Patapievici a rămas un pașoptist,
un entuziast sedus de doctrina înnoirii care sporește care i-a ghidat pe vechii
intelectuali români aflați la studii în străinătate. Întoarcerile acasă sunt
prilejuri de a evalua, cu luciditate, câștigurile acumulate, pe un fond de
relativizare a concepțiilor tari potrivit cărora Europa ar fi o entitate omogenă:
„Europa este, mai degrabă, o formă a spiritului decât o realitate geografică.
Europa este o idee, o forma mentis în plină expansiune; este, în fond, un proiect
civilizatoriu care își subordonează mai multe culturi cu valoare dominantformativă
(greco-latină, franceză, germană, anglo-saxonă etc.)“.
Volumul reflectă fidel preocupările lui H.-R. Patapievici, de la cele de
natură științifică (nu lipsește nici din cartea de față un studiu dedicat lui
Pierre Duhem), până la cele de istorie, ideologie, politică ori literatură. Cel
mai puternic filon e cel religios, care străbate multe din rândurile adunate
aici (uneori în discursuri ce se referă explicit la religie, alteori ca scintilații
care dau o dimensiune metafizică textelor dedicate unor teme non-spirituale).
Fie că deplânge eliminarea creștinismului dintre pilonii esențiali ai Europei
din constituția Uniunii Europene, fie că evocă momente din propria biografie,
religiosul se dovedește o constantă a gândirii autorului. Adept al liberalismului
clasic, H.-R. Patapievici demontează mecanismele prin care ideologiile au
fost deturnate, terminologic, dar și ca practică politică efectivă, sub presiunea
ideologiei socialiste, „cea care a falsificat toate vechile doctrine politice“.
Un articol din 2002, Azi, ca să fii liberal trebuie să fii conservator, este o
admirabilă demontare a metodelor și etapelor prin care progresismul a reușit
să devină, în lumea contemporană, o ideologie cu mare trecere. Pornind de
la un text al lui Hayek, autorul consideră că soluția scoaterii liberalismului
clasic și a conservatorismului de sub acuzațiile aduse de socialiști poate fi
evocarea tradiției libertății cărora îi aparțin. Aplicată practicii politice curente,
se ajunge la următoarea concluzie: „Niciodată opoziția la schimbarea cu orice
preț nu va fi făcută de un conservator invocând stările de lucruri produse de
un regim violent. Prin urmare, niciun conservator
nu ar putea confunda «tradiția» instituită de
comunism cu o veritabilă tradiție, istorică,
spontană, naturală. Oriunde avem de-a face
cu dominarea societății de către un factor de
revoluționare permanentă a condițiilor
tradiționale de viață, poziția liberală — pentru
a putea rămâne liberală în spiritul ei — nu
poate diferi substanțial de poziția conservatoare“.
Am dat acest citat, pentru că
el reflectă modul de
argumentare al lui H.-R.
Patapievici și exprimă,
totodată, pozițiile pe care
se află autorul. Rațional și
logic, nu se lasă amăgit de cântecele de sirenă
ale ideologiilor salvaționiste, susținând, în
schimb, valabilitatea acelor doctrine care nu
sacrifică realitatea și nu alterează esența
naturii umane de dragul experimentelor cu
un final predictibil catastrofic. Dacă mi s-ar
cere să aleg din întregul volum un singur text,
m-aș afla în încurcătură. Și asta, pentru că
fiecare, în felul său, se constituie într-un
segment esențial în constituirea portretului
interior al strălucitului intelectual și gân –
ditor. Există o coerență a scrierilor lui Horia-
Roman Patapievici pe care fragmentarismul
inevi tabil al cărții de față o pune și mai mult
în evidență. Dicțiunea ideilor are o rezonanță
amplă, migrând de articol la articol, alcătuind
un continuum perfect articulat și expresiv
totodată.
Și totuși, există un studiu asupra
căruia aș insista, pentru că este unul dintre
cele mai puternice texte de filosofie a politicului
care s-au scris în România postcomunistă.
Se intitulează Revoluția de centru și este o
încercare de a explica mecanis mele declanșării,
desfășurarea și conse cințele evenimentelor
din 1989. „Originală“ în fie care din segmentele
ei, revoluția română confirmă și infirmă
simultan tot ceea ce știam despre schimbările
politice, revolte, înfruntări politice și participarea
maselor la transfor mările fundamentale din
societate. Enunțată ca un paradox, esența
acestei schimbări de para digmă este următoarea: „…revolta străzii a declanșat revoluția,
în timp ce complotul nomenclaturist a câș –
tigat-o. Odată cu revoluția, a câștigat și puterea
de stat. Ei, bine, paradoxul este că, deși a avut puterea de a guverna (care a
fost, în primii ani, revoluționară), complotul nomenclaturist nu a avut nicio
clipă și puterea de a defini natura atât a revoluției, cât și a puterii sale înseși.
Paradoxul este că, în România, cine a declanșat revoluția nu a câștigat-o, în
schimb, deși fără nicio putere în stat, a păstrat constant, în ochii societății
românești, dreptul de a-i defini natura. Acest drept a rămas, în mod misterios,
privilegiul revoltei străzii“.
Cu alte cuvinte, niciuna din forțele implicate, direct sau indirect, în
răsturnarea regimului comunist, nu a reușit să-și impună în totalitate agenda
— fie pentru că nu o avea (cum se întâmpla cu strada), fie că era inadecvată
în momentul politic al anului 1989 (cea a complotiștilor). În felul acesta, s-a
ajuns la o negociere tacită, îndârjită, greu de conceptualizat, nu lipsită de
accente violente (vezi cazul mineriadelor sau al lui martie 1990 la Târgu-
Mureș), în urma căreia radicalismul inerent al revoluțiilor a fost împins
instinctiv spre centru, singurul loc al (pseudo)dialogului explicit ori implicit
între cei care au dat profilul social și politic al României postcomuniste.
Punând un accent încă mai puternic, Horia-Roman Patapievici notează:
„Comunismul NU a fost învins printr-o revoluție contrară lui. Asta înseamnă
că extrema nu a fost învinsă printr-o extremă contrară, ci prin altceva, mult
mai profund. Ceea ce a învins principiul reprezentat prin radicalitatea
revoluționară a extremei a fost revenirea la valorile centrale ale civilizației
europene moderne. Revoluția din 1989 a constat în revendicarea, împotriva
extremei ca principiu revoluționar, a Centrului, ca sumă a elementelor centrale
pentru civilizația modernității (capitalism, liberalism, democrație, spirit
critic, drepturile omului, stat de drept etc.). În fond, în 1989 s-a petrecut prima
revoluție de centru din istoria omenirii. Acesta e sensul revoluțiilor care au
pus capăt dominației comuniste în Europa Centrală și de Est“.
Acest text al lui H.-R. Patapievici ar trebui să devină lectură obligatorie
în școli și universități. Cu atât mai rău pentru societatea românească dacă
nu va deveni.