Răspundem cititorilor
l Emil Dinga – Nu publicăm poezii care au apărut deja în volume.
l Corina Rudolf – Înțelegem că, după refuzul unei edituri clujene de a vă publica volumul de „povestioare hazlii din viața mea“, ați apelat la o tipografie și ați ajuns „în punctul în care doresc să comercializez cartea“, dar nu știți dacă o puteți face „în calitate de persoană fizică sau doar prin SRL“. Tot ce vă putem spune este că, de obicei, editurile se ocupă de vânzarea cărților. Nu știm dacă o fac și tipografiile. N-am mai întâlnit un caz asemănător. N-avem idee dacă e musai sau nu să înființați un SRL. Nici cum ar fi bine să procedați. Ne pare rău, dar nu vă putem fi de folos.
l Gheorghe Postelnicu – Zâmbetul durerii este o mărturie interesantă. Vă rog să ne comunicați un lucru: dacă mărturia vă aparține, e posibil să vă fi aflat printre deținuții politici la care vă referiți și ar fi bine să precizați acest lucru. Dacă nu, ar fi bine să indicați sursa. Poate că ați publicat texte asemănătoare în revista „Memoria“, care ne-au scăpat. Lămuriți-ne cât mai curând.
Poeți și critici
În nr. 1/2023 din „Acolada“, Daniel Marian citează din volumul Mnieru (Editura Hoffman, 2019) al lui Marin Beșcucă („o lucrare vastă, venită din desișuri memorialistice, în formă epico-lirică“), 41 de versuri (sper că le-am numărat bine!) din poemul intitulat Până și mormântul m-ar vrea poezie, din care reproduc și eu câteva: „se vede cerul are trup de femeie/odiseea prinde conturul luminii/diagonala veșniciei e despuiată/sub un surâs de oțel/am învățat să cerem mereu,/par să ne îngâne ruginitele frunze,/și le privim cu ochi lascivi,/și osteniți prematur…“ Și, se pare, tot așa neinteligibile pe, nu mai puțin, de 560 de pagini, câte are volumul. Cum rostul criticii constă în a lămuri înțelesul poeziei, să vedem comentariul lui Daniel Marian: „Pe un tranzit ondulatoriu, dar care e bine că are la locul lor unii piloni de rezistență, Marin Beșcucă insistă asupra unei priviri-balaur, care sfredelește în inima arealului. S-ar zice că, de la Pământ la Lună și înapoi, se dezleagă un nestăpânit fenomen carambol, vehiculat cu orice preț, chiar și cu acela al tăierii din rădăcină a respirației.“ Și tot așa mai departe. Recunosc cu intelectuală umilință că n-am înțeles nimic, nici din poezie, nici din comentariul critic. Cine a înțeles este rugat să ne scrie pe adresa de e-mail a revistei. Așteptăm provincia. (N.M.) l
„În contra direcției de astăzi din cultura română“
În numărul de săptămâna trecută al revistei DILEMA VECHE, Sever Voinescu publică un excelent articol închinat (la propriu) lui Titu Maiorescu. L-aș reproduce în întregime, dacă mi-ar permite spațiul. Așa că mă văd nevoit să reproduc doar punctul de plecare al autorului, care este un lung citat dintr-un text-școală al marelui critic, În contra direcției de astăzi din cultura română, din 1868, care pare a fi scris în zilele noastre: „O primă greșeală, de care trebuie ferită tinerimea noastră, este încurajare blândă a mediocrităților. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra – toate sunt primite cu laudă sau cel puțin cu indulgență, sub cuvânt că «tot este ceva» și că are să devie mai bine. Așa zicem de 30 de ani și încurajăm la oameni nechemați și nealeși! […]De aici să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuiesc descurajate de la viața publică a unui popor și cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase.“ Probabil dintr-o întâmplare fericită, Corin Liviu Cuțitaru citează la rubrica lui un editorial al lui Călinescu din „Națiunea“, I, 13, p. 1, în care autorul comentează cu brio, ca de obicei, alt articol al lui Maiorescu, și anume Beția de cuvinte. Numind-o „furie de cuvinte“, Călinescu distinge între „beția“ din epoca lui Cațavencu și „furia“ din epoca de imediat după război: „Pentru Maiorescu, «beția de cuvinte» reprezenta o euforie blândă, rezultată din verbigerație. Individul atins de această intemperanță constituia un spectacol inofensiv și înveselitor.“ Și: „Nu-l vezi pe Rică Venturiano mânuind pistoalele.“ „Azi, lucrurile stau altfel și formula lui Maiorescu, fericită în planul literaturii, nu acoperă toată realitatea. Cuvântul nu este numai un stupefiant, ci foarte adesea un excitant, stârnind impulsuri agresive.“ În 1946, carevasăzică, nu mai era „beție de cuvinte“, ci „furie de cuvinte“. Dar despre cum stau lucrurile astăzi, în 2023, ce să mai spunem? (Un licean de la o școală din București mă întreba zilele trecute: „Ce aplicabilitate are literatura clasică în viața mea de viitor inginer? De ce s-o mai citesc?“ Unul din răspunsuri se află în citatele de mai sus.)
Alt fel de fake news
Dacă informațiile false și tendențioase difuzate pe rețelele de socializare sau pe canalele de televiziune, referitoare cu precădere la viața socială și la politică, sunt uneori divulgate și interzise, ba chiar verificate, de la o vreme, cu ajutorul unor softuri specializate, cum sunt și cele care identifică plagiatele, există o plajă întinsă de fake news care au parte de un regim preferențial, fiind chiar foarte populare, niciodată denunțate: mă refer la cele care prevăd cutremurele, la cititul în zodii (mai multe televiziuni au emisiuni săptămânale, ziarele le consacră rubrici permanente), la popularizarea unor diverse evenimente paranormale, dintre cele care li se năzăresc celor iubitori de s.f., încredințați de realitatea lor. Mai demult, ne erau prezentați la televiziune indivizi (autointitulați doctori în științe!) care anunțau cutremurele, fără ca niciodată, când „previziunile“ nu se confirmau, să fie invitați spre a da explicații. Eram curios să le aud din gura lor. Nici televiziunile nu reveneau asupra pronosticului care, deși neconfirmat, eronat, îi panicase pe unii și pe alții. Mai nou, am mai coborît un nivel în subsolul gândirii: săptămâna trecută, a patra zi după cele două uriașe cutremure din Turcia și din Siria, un post de televiziune, care și-a făcut un titlu de glorie din folosirea hiperbolelor menite a-i înspăimânta pe cei slabi de spirit, relua „previziunea“ unui „mare duhovnic“ de pe plaiurile moldovene, astăzi decedat, care, spunea crainica, ar fi devenit actuală în urma cutremurelor recente. Ce „prevăzuse“ duhovnicul? Pur și simplu, că lumea noastră va cunoaște, într-un viitor „pe care nu-l știm“, un cutremur care va însemna sfârșitul lumii înseși. Crainica nu părea să aibă idee că astfel de viziuni apocaliptice sunt frecvente în Noul Testament și se tot repetă de două mii de ani încoace. Apoi, ce să vezi, invitat să-și spună, la rândul lui, părerea, un mare seismolog a fost lăsat să vorbească un minut sau două și ascultat cu o ureche, deși a repetat a mia oară adevărul necontestat de niciun specialist, și anume că nu se pot prevedea cutremurele. Din păcate, insistența pe acest tip de fake news și, mai ales, felul tendențios în care sunt puse în cumpănă cu știința alimentează în mod iresponsabil credința populară în tot soiul de minuni, despre care poetul spunea, acum aproape două sute de ani, că „în lumea noastră, nu văz a se mai face“. (Cronicar)
Cine și unde ne sunt cititorii?!
La o emisiune tv care se ocupă de diverse probleme personale/juridice/ administrative reclamate de cetățeni, un cuplu soț-soție s-a plâns că a fost înșelat de o pretinsă vânzătoare de cărți, căreia i-a trimis banii, dar nu a primit marfa… Am devenit atentă, căci nu la tot pasul întâlnești oameni care să riște o sumă apreciabilă, pentru a-și procura cărți…
Păgubașa declara că a luat anunțul de vânzare „după internet“ (sic!), (ah,acest „după“ confundat cu „de pe“!), a depus banii într-un cont „bancal“ (sic!) cerând să i se trimită „colecția roșie“, iar ulterior, când,înțelegând că a fost păcălită, a vrut să retragă banii, banii „plecase“ (sic!).
Așa cum există oameni care mănîncă orice, oricât, dar nu asimilează, există și persoane care citesc, dar nu asimilează, efectul pozitiv nu se regăsește în limbaj, gândire… În cazul sus relatat, cititorii păgubiți și-or fi făcut alegerea în funcție de culoarea coperților, precum Coana Chirița, înghețata: „Dă-mi din ceia roșie, că bate mai bine la ochi!“ (Carmen Focșa)