Scriitorii generației mele sînt, după memorabila clasificare a lui Ion Barbu, „unii morți, alții plugari“. Chiar dacă, prea mulți, din păcate, au intrat prematur în prima categorie, cei rămași nu ară doar sectorul agricol, ci toate genurile literare plus diverse profesiuni liberale. Vremurile neprielnice i-au făcut pe mulți dintre ei, absolvenți de liceu la începutul anilor 1980, să apuce pe calea ingineriei, pentru a renunța la ea, în majoritate, după 1990, pentru gazetărie, mai ușor de practicat în paralel cu beletristica. Astfel, s-au lepădat de inginerie Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Adi Serafim (pe numele real și ilustru Ionescu), Paul Vinicius, azi doctor în Litere, Răsvan Popescu, Dan Perșa, Cristian Pavel, Mihail Gălățanu, Saviana Stănescu, Bogdan Teodorescu, Bogdan Hrib, Petre Barbu și alții. Dacă mie practicarea, pînă azi, a ingineriei nu mi-a stricat, altora părăsirea ei le-a prins încă și mai bine.
Petre Barbu, de pildă, a scris o mulțime de romane și destule piese de teatru, gen pe care-l practica și la începuturile noastre literare juvenile. Mai puternică este în cazul lui amprenta de jurnalist decît aceea de inginer mecanic, domeniu în care el însuși recunoaște că nu a realizat nimic. Petre Barbu vede literatura foarte gazetărește, apropiindu-se prin aceasta de Răsvan Popescu.
Astfel, cel mai recent roman al lui Petre Barbu, Vremea tatălui, are foarte mult dintr-un reportaj al unui ziarist de la secția „social“, ce surprinde viața unui om amărît, pe care parcă nici numele nu-l ajută în viață. El se numește Alecu Ancuțescu, nume cam căutat-forțat, chiar dacă patronimul acesta există în realitate, un ziarist numindu-se astfel. Șeful lui Alecu se cheamă Silviu Hapoianu, alt nume straniu, tot un ratat sadea, dar căzut de la alt nivel. Ei amintesc de personajele lui Baranga, pretins rupte din viață, dar care se numeau Cristofor Bellea (Fii cuminte, Cristofor !) și Spiridon Biserică. Ancuțescu e părăsit de o nevastă alcoolică și ignorat de o fiică în rebeliune adolescentină. Dar de ce nu l-ar lăsa? El este, cum succint și drept l-a caracterizat într-o cronică Stelian Țurlea, „un ratat, în societatea de azi, laș, schizoid, incapabil să reușească ceva serios în viață“. N-am înțeles însă judecata finală a cronicarului, care spune că povestea acestui nefericit ar fi „un roman excepțional“.
Modelul livresc al lui Ancuțescu și pe care, desigur, dramaturgul Petre Barbu l-a studiat atent, este Willy Loman din Moartea unui comis-voiajor. Poate dacă scria o piesă „de actor“, gen prin definiție dinamic, și-l avea, nu zic pe Dustin Hoffman care l-a jucat pe Willy, luînd Premiul Emmy, dar măcar pe Cotescu sau pe Ogășanu, care l-au jucat și ei, ieșea ceva mai bun. Descrisă însă prea lung (350 de pagini) și întortocheat, viața lui Alecu, paznicul fără orizont al clădirii Egreta Office, aparținînd unui business-man tot fără noroc, e greu de înghițit. Măcar dacă autorul se limita la acest reportaj crud, aspru, șansele cărții creșteau.
Dar, în plus, romanul se complică într-o explicație naiv-metafizică a nenorocirilor eroilor: locul construirii buildingului veșnic neînchiriat e blestemat! El ar fi aparținut familiei Orleanu, a cărei fiică, Valentina, fapt real, a fost soția marelui economist liberal, academicianul, ulterior deținut politic, Victor Slăvescu (1891-1977). Întrucît fiul acestuia, Mircea Slăvescu, mi-a fost unchi, iar Valentina a trăit pînă după revoluție, cunosc povestea conacului de la Cotești, reintrat în posesia familiei în 1998. Singurul blestem ori zmeu sălășuit acolo a fost comunismul, care i-a deposedat pe proprietarii legitimi. Din fericire, azi conacul e renovat ca-n vremurile bune. Nicio Egreta Office nu pîngărește locul.
Romanul lui Petre Barbu se vrea și o parabolă a României intrate în UE, în 2007, și lovite apoi de criza spulberătoare de iluzii. Fiece român, la nivelul său, ar trebui să strige: Ancuțescu c’est moi! Dar lucrurile, oricum excesive, sînt mult prea încîlcite, se joacă pe planuri numeroase, greu de stăpînit, iar stilul adoptat, cu fraze lungi și introspecții fastidioase, nu e atrăgător. Cînd un scriitor din generația mea nu izbutește în planurile sale, regretul meu sporește.