O perspectivă actuală

Întâlnim nu o dată în textele lui Robert Șerban o aparentă distanțare, o politicoasă reținere în fața poeziei, pentru a urma momentele în care își îngăduie a se rosti în libertate. Aidoma comportamentului unui om de lume care vrea să fie convins de buna credință a interlocutorului înainte de-a i se mărturisi. O introducere: „oamenii sunt convinși/ că în poezii nu se întâmplă nimic/ că ele ar trebui citite/ după moarte/ când e bine să nu mai ai pofte/ idei// oamenii nu deschid cărți subțiri/ iar dacă o fac/ observă imediat că înăuntru sunt/ puține cuvinte pe rând/ puține cuvinte pe pagină/ în rest/ alb mult alb/ și le închid repede“. Și finalul: „fără să le spună nimeni/ oamenii știu însă că/ poezia este ceea ce rămâne din viață/ după ce o trăiești“ (ce rămâne din viață). O relatare a scriptorului despre scriptor consemnează o similară delicată solitudine. Posibil încă un scepticism disimulat, cu o nuanță de prudență, înaintea dăruirii textuale: „ca să pot scrie mai bine/ sprijin coala de hârtie/ pe-o carte// numele autorului/ iese din când în când/ la suprafață/ ca un înecat/ și încearcă să mă prindă de mână“ (Ca să pot scrie). Aceeași asociere de reticență și decizie expresivă și pe plan erotic: „stau în picioare și îmi țin iubita în brațe/ am mâinile/ cumva/ pe sânii ei/ nu pot să aplaud/ am o scuză/ pe care v-o doresc și vouă/ bărboși/ mustăcioși/ ochelariști/ siliconul ce se prelinge pe șira spinării/ e inutil/ ca scuipatul cu care copiii/ încearcă să lipească lucrurile“ (S-a umplut paharul de silicon). Metafora se compune uneori explicativ, cu impulsul complementar al firescului ușor impacientat: „poți să-mi smulgi cu ușurință/ inima/ dar înainte va trebui/ să-mi desfaci/ nasturii de la cămașă“ (nasturii de la cămașă). Tactica poetului e adesea o atare simplitate aparentă pliată pe „proza“ existențială precum pe un suport al suflului liric: „în fiecare seară/ la 10 fix/ îți iei pilula/ Valette// în fiecare seară/ la 10 fix/ îl auzim/ prin tavan/ pe copilul vecinilor/ spunând/ înger, îngerașul meu“ (Coincidență). Demarcația devine tot mai incertă, subiectul lăsându-se purtat de fluxul relatării curente în direcții ce indică o salutară normalitate. Un gen de filmare a ceea ce se petrece, aparent neselectiv până la fulgurațiile inefabilului. Micile gesturi, detaliile dau conținut clipei, pregătind un bilanț și acesta rezervat în literă, spre a lansa câte un fascicul luminos al înțelegerii lăuntrice: „tragi cu ochiul la mine/ să vezi cum mi se duce frumusețea/ îmi spui/ în timp ce te demachiezi/ iar pe mine mă înmoaie brusc/ o tristețe de moarte (…) te privești atentă în oglindă/ să nu-ți scape ceva/ de parcă ar mai conta ceva/ când frumusețe nu e“ (Ce-ar mai conta). Dar și câte o secvență „democratică“: „facem mămăligă bem țuică/ ne uităm la un film sârbesc și râdem// câte unul mai pune în treacăt mâna pe televizor/ ca pe unul pe care te poți baza oricând/ fără să clipești“ (mămăligă, țuică, film). Copilăria contribuie la o atare exploatare a concretului ce-și compune fără complexe propria imagine: „când eram copil/ ascundeam în pământ/ lucruri dragi (…) săpam într-un loc din grădină/ și le pitulam acolo/ așa cum aflasem că se face când ai comori“. Așteptarea ca flăcările „să joace“ deasupra „comorii“ neîmplinindu-se, poanta morală e regăsirea vârstei de odinioară: „azi noapte/ am ieșit în curte și m-am uitat prin gard/ la locul ascunzătorii/ până când/ au început să joace/ lacrimile-n ochi“ (Ascunzătoare). Autorul nu pleacă de la poezie spre a-i integra factorii realului, ci de la aceștia, dezghiocându-i spre a da de posibilul lor germen misterios: „iată/ e mai bine acum/ iei o portocală și o desfaci cu un cuțit/ ca pe o floare (…) ai putea să n-o mănânci/ frumusețea lumii e toată acolo“ (O nouă viață). Ori cu o tandrețe minimalistă: „am acoperit repede cu palma/ un pahar/ și-am prins înăuntru o muscă// pe vremuri/ n-aș fi ezitat s-o omor/ acum o privesc cum merge pe pereții de sticlă“ (Și legea morală). Dar și, în pofida pudorii de fond, tentația câte unui verb crud aidoma unei îmbărbătări… Sarcasmul nu e ocolit în momentele de posibilă dezabuzare: „ca un creion învârtit/ într-o ascuțitoare/ până când vârful lui/ tot mai subțiat/ din iuțeală sau poate din lene/ va fi retezat“ (ca un creion învârtit). Ca și: „s-a umflat colecția de biscuiți/ și a năvălit în centru/ ca o născătoare gravidă din senin// asta trebuie să fie o ambiție a domnului șerban/ a explicat maiorul pricină“ (s-a umflat colecția de biscuiți). Sau într-o succesiune de aparențe confirmate până la postura unei relativizări de sine: „lucrurile sunt așa cum par/ la prima vedere/ colimatorul obișnuinței/ a prins mucegai/ hoții de flori au strâns bani pentru bere (…) pietrele morii/ macină aerul prin care mă plimb/ așa cum par la prima vedere/ obosit nostalgic fără folos“ (Turnul din dinți de elefant). Demn de atenție e și motivul unei senectuți a poeziei în paralel cu cea psihosomatică: „sunt poeți din care/ odată cu vârsta/ poezia începe să tragă/ ca dintr-o perfuzie/ iar în vreme ce se golesc/ și se strâng în ei/ ca fructele uitate în soare/ poezia lor se face dură / se oțelește“ (Bătrânii poeți). Dumnezeu însuși se înfățișează într-o magie declinantă, nu doar „ca la pescuit“, când „momeala ești tu“, ci și în perspectiva tehnicii informaționale actuale, „descărcat pe laptop“ (Fotografie norocoasă). Nici prospețimea percepției, nici cinismul, prezente ambele, nu acaparează însă în totalitate condiția poetului. Natura sa emoțională distinctivă e dată de acea „incertitudine inspiratoare“ pe care Roland Barthes o aprecia drept stigmatul creatorului modern. Robert Șerban e un remarcabil exponent al unei tranziții între factori ce se atrag și se refuză alternativ, conturând epuizarea și totodată dispoziția permanentă de noutate, cedarea și progresul compensator neostenit al lumii postmoderne. Ilustrațiile fotografice ale lui Silviu Gheție însoțesc volumul cu o suplimentară prezență de poet sui generis.