Filmul lui Park Chan-wook, Decizia de a pleca, Premiul pentru Regie la Cannes, anul trecut, este deopotrivă un crime story și un love story care se înscrie într-un registru dramatic, dar și într-unul poetic. Când detectivul Hae-joon (Park Hae-il) supraveghiind-o pe Seo-rae (Tang Wei) soția lui Ki Do-Soo, recent decedat în ceea ce are aparențele unui accident de alpinism lansează o replică-poem, „Nu-i așa că durerea se simte ca un val mare, dar pentru alții durerea se răspândește încet ca cerneala?“, colegul său mai tânăr Soo-wan (Kyung-pyo Go), nu ezită să-l ironizeze spunându-i că așteaptă volumul său de poezii. „Înțelegi amărăciunea vieții?“ continuă pe același ton detectivul cu o interogație existențialistă, iar replica în egală măsură derizivă îi amintește de căsnicia sa cu o soție tânără și frumoasă. Contrapunctul ironic acționează aici ca o substanță de contrast, presupusa viață fericită a lui Hae-joon este însă ancorată într-o rutină sexuală care are pentru soție semnificația gimnasticii de întreținere, a unui tonifiant pentru circulație și menținerea și stimularea funcțiilor cognitive, așa cum supa caldă furnizează aceeași idee a unui tipizat conjugal. În timp ce face dragoste cu soția sa Jeong-ahn (Jung-hyun Lee) ce poartă pe chip zâmbetul pictat al unei cosmetici a fericirii conjugale, privirea detectivului este îndreptată spre o scenă dintr-o telenovelă sau, în orice caz, o melodramă, actualizând totodată alte scene, fragmente de investigație forenzică, o radiografie, un colț cu mucegai etc. El este absent, angrenat în mecanica sexuală asemeni unui dispozitiv, traversat mediumnic de imagini care rulează într-un film diferit, melancolic, ca și melodia care va servi ca laitmotiv, Ceața, aleasă drept soporific de către Seo-rae pentru una dintre bătrânele pe care le îngrijește.
Tristețea, „amărăciunea vieții“, este afinitatea secretă care-i apropie pe suspecta de crimă, Seo-rae, și pe detectivul sastisit și insomniac. Și-a ucis sau nu Seo-rae soțul? Înrebarea concretă la care trebuie să răspundă detectivul se deplasează către misterul pe care-l reprezintă această femeie, cu senzualitatea ei dizolvantă, cu parfumul ei pe care detectivul îl inhalează asemeni unui opiaceu. În timp ce o urmărește cu binoclul, imaginația îl plasează în proximitatea ei, în aceeași încăpere, privindu-i peste umăr, adulmecându-i mireasma pielii, inoculându-și prezența ei în toate celulele firii. Baudelaire oferea o listă cu „aerele fermecătoare și care fac frumusețea“ unei femei. Seo-rae pare să posede două astfel de componente eterice: aerul de a privi înăuntru și aerul bolnăvicios, aș adăuga spre nuanțare, aerul melancolic. Atracția devine un impediment în calea anchetei, pe care o poate închide cu ușurință, îi este chiar solicitat acest lucru, însă detectivul îndrăgostit este interesat acum de femeia pe care o iubește în ceea ce ține de enigma vieții ei și nu a mobilului crimei care este sugerat de către Seo-rae. „Voluptatea unică și supremă a dragostei stă în certitudinea de a face răul“, apoftegma lui Baudelaire este aerul în care se mișcă acest cuplu de îndrăgostiți, care nu consumă carnal iubirea interzisă, dar care trăiesc în virtualitatea unor proiecții aerul tandreții, al atingerilor, al bucuriei în prezență. Seo-rae știe să se folosească de vulnerabilitatea detetctivului, își ridică rochia pentru ca acesta să poată fotografia urmele unghiilor făcute de ea însăși, îl lasă să pătrundă treptat în intimitatea sa, îi dezvăluie istoria familiei sale, condiția sa de străin, este chinezoaică, acceptată ca transfug într-o țară liberă. Există ceva tulbure, tragic în această viață raportată la hazard, lansată pe trasee lăturalnice, decise de o privire. Iar privirea joacă un rol capital în filmul lui Park Chan-wook, de la voyeurismul, halucinogramele, memento-urile și racursiurile vizuale ale detectivului la privirea femeii pierdută în aburul lacrimilor, a unor depărtări sau topită într-o tristețe care se adâncește. Un cadru surprinde cristalinul înghețat al cadavrului lui Ki Doo-soo fixând în contraplonjeu imaginea îndepărtată a detectivului cățărat pe stâncă. Acest cristalin este traversat de o furnică și privirea moartă se încarcă cu o viață din afara ei, care nu o mai poate străbate. Jumătatea cadavrelor, explică polițistul, au ochii deschiși și păstrează imaginea nedevelopabilă a ultimului pe care l-au văzut.
În acest climat senzual-morbid al morților succesive, a propriei mame, a celor doi bărbați cu priviri vitrificate, meduzați, tot atâtea crime neelucidate, relația dintre cei doi devine una destinală și toxică în același timp. Seo-rae nu vorbește bine coreeana, sau cel puțin se servește de această insuficiență ca pretext pentru a traduce direct din chineză anumite lucruri pe care vrea să le spună, prin intermediul unei aplicații de pe telefon. Intimitatea gândului și afectului are nevoie de limba maternă, de traducere, în fapt ceea ce vizează comunicarea profundă întrebuințează o limbă străină, este o altă limbă, asemeni poeziei ca instanță de mediere a ceea ce este în esența sa indicibil, un afect. Iar o serie de cadre, cele ale unei plimbări pe ploaie într-un templu coreean, cele ale unei ascensiuni pe un munte înzăpezit printre pini, cele ale mării agitate la reflux pe un fundal de asfințit configurează un limbaj poetic vizual, căruia lirismul unor intensități afective și acompaniamentul melancolic al unei melodii-refren îi răspund într-o fină orchestrație. Și mă voi servi pentru o ultimă oară de Baudelaire în această cronică cu o altă afirmație apoftegmatică: „Sensibilitatea fiecăruia e geniul lui.“ În acest mediu al unor hipersensibilități contrariate se desfășoară acest crime story cu accente de film noir mixat cu un love story al lui Park Chan-wook. În fapt, ceea ce este polițist în acest film se disipează, se destramă de la convenția elementară a distanței pe care detectivul trebuie să o păstreze față de cei investigați, față de suspect cu precădere. Prins în lanțul de complicități afective, distras cu abilitate de cea pe care o urmărește, dar și reatras în același timp în joc, cu o anchetă vulnerabilizată de toate aceste abateri, dar, în același timp, ajutat să reia firul anchetei cu dovezi pe care suspecta i le pune la dispoziție, orice relevanță a actului criminalistic se pierde. Nu în fața unui mister care angajează un mind game cu o minte sclipitoare și criminală avem aici, nu un caz de competența unui Sherlock Holmes sau Hercule Poirot sau Philip Marlowe. Ceea ce rămâne din toate acestea este enigma femeii pe care o iubești, cel mai tulburător mister întrucât toate interogațiile ce o privesc sunt tot atâtea rapeluri autoscopice. Iar două dintre aceste întrebări cu iz retoric dobândesc farmecul și linia sinuoasă a versului, pentru că poezia este aerul propriu al misterului și totodată al filmului lui Park Chan-wook: „Seo-rae din ce vremuri vii tu? Dinastia Tang?“