O cosmopolită autentică. Dora d’Istria (1828-1888)

I-a fost dat Elenei Ghica/Dora d’Istria să fie cea mai uimitoare româncă din secolul al XIX-lea. Iluștrii săi profesori au realizat că au de învățat (de la) un copil genial și consider că doar Iulia Hasdeu ar fi fost în stare să o întreacă în realizările publicistice, dacă nu s-ar fi stins foarte timpuriu, cu o lună și jumătate înaintea morții Dorei d’Istria. De altfel, prințesa însăși și-a petrecut a doua parte a vieții în climatul blând al Florenței, deoarece ducea pe picioare o tuberculoză, din a cărei cauză a fost nevoită să plece din Rusia. Prin urmare, cea care prin căsătorie își înnobilase și mai mult numele (Helena Kolțova-Masalskaia) și-a părăsit soțul și Imperiul țarist nu numai din pricină că a fost bătută de poliția țaristă cu cnutul (pedeapsă destinată criminalilor de drept comun). Este adevărat că, rămânând mai departe la Sankt Petersburg, kolțoasa prințesă risca să afle ce înseamnă pohod na Sybir, dacă nu înceta să-și exprime ideile antițariste și prooccidentale. Cum tot răul e spre bine, dacă prințesa nu ar fi plecat în lumea largă, nu s-ar mai fi vorbit niciodată despre Dora d’Istria.

Nici eu nu aș mai fi putut să o compar cu Sisi acum (bicentenarul nașterii nu este prea departe), nu numai prin simpla coincidență ce ține de contemporaneitate (Împărăteasa austro-ungară, născută cu zece ani mai târziu, a trăit tot 60 de ani). Ambele au fost pasionate de cultura și de arheologia antică greacă, ele chiar traducând opere celebre din sau în greaca veche și modernă. Feministe moderate, Sisi și Dora d’Istria au avut o atitudine nonconformistă față de orice fel de putere. Amândouă au fost călătoare neostenite și au trăit mai mult în Sudul continentului. Sisi, suspectată și ea de o tuberculoză (complicată cu dereglări psihice), stătea departe de Viena trei sferturi de an și ar fi dorit să fie înmormântată în Insula Corfu. De ambele părți, s-a nutrit un adevărat cult pentru mișcarea fizică, pentru sporturile vremii, precum și pentru frumosul artistic și cel natural. Deosebit de frumoase, ele au fost încercate, spre sfârșitul vieții, de drama de a li se fi urâțit fețele („Fața-i albă-ntrece crinul”, spunea cândva Heliade în poezia dedicată La Elena). Cu o a doua patrie de elecție, Sisi a fost regina de drept a Ungariei, iar „Elena Gjika” a fost declarată de naționaliștii albanezi din exilul italian – care visau la crearea unui stat unitar albanez și poate chiar la o monarhie – drept „regina neîncoronată a Albaniei”.

Dora d’Istria și-a arborat mereu originea albaneză, ceea ce a creat un conflict, ținut în surdină, cu numeroșii Ghiculești (Eminescu spunea despre ei că nu erau fanarioți veritabili, ci albanezi). Într-o scrisoare adresată unei imaginare corespondente, autoarea cărții Femmes en Orient, deghizată în destinatară, își inventa origini nu mai puțin închipuite, ce țineau de patria ei de elecție: „Știți că mi-am dorit cu oarecare ardoare să revăd frumoasele locuri în care s-a scurs copilăria mea și, în acelaşi timp, ținuturile ale căror destine sunt legate, mai mult sau mai puțin intim, de soarta patriei mele. […] Sunt născută pe coastele Albaniei meridionale […], în orașul Parga, ale cărui nefericiri, la câțiva ani după căderea lui Napoleon, s-au răspândit în toată Europa (1819)” (Mme La Csse Dora d’Istria, Femmes en Orient. Premier volume. La Peninsule orientale, Zürich, Meyer & Zeller Éditeurs, 1859, pp. 2-3; trad. m. – V. S.).

Referitor la situația națiunilor din Balcani și gândindu-se la obârșia familiei sale, Dora d’Istria a scris o suită de articole în cunoscute reviste europene despre albanezi, militând pentru independența lor. Militanta pentru libertatea popoarelor din Balcani a purtat chiar o corespondență asupra acestei importante probleme cu nimeni altul decât cu Garibaldi, pentru a-l convinge pe marele revoluționar să sprijine mișcarea de emancipare a albanezilor de sub stăpânire otomană. Totodată, îl ruga pe adrisant să sprijine crearea unui stat independent care să unească toate comunitățile albaneze risipite prin Europa, îndeosebi în Grecia și în Sudul Italiei. Garibaldi, de-acolo, de unde era el, a scris atunci o scrisoare, deoarece s-a crezut omul dator să o firitisească pe expeditoare. Două vorbe, numai două, da’ vorbe, ce-i drept: „soră eroică”. Iar jos, s-a iscălit în original, de îți vine să replici admirativ: „– Ce spui, soro?” Unul era Garibaldi: om, o dată și jumătate!

Lăsând parafrazele deoparte, trebuie spus clar că această femeie, o dată și jumătate, a fost o luptătoare pentru drepturile omului și pentru emanciparea femeii. Și un alt aspect ar fi de reținut: scriitoarea a prevăzut cu mult înainte pericolul comunismului, precum și rivalitatea pentru hegemonia mondială dintre Rusia și S.U.A. Totodată, „analista politică” a prefigurat soluții referitoare la integrarea europeană, gândind la o confederație balcanică, pe care o imagina ca pe o a doua Elveție. Cunoscând foarte bine istoria și profilul spiritual al balcanicilor, Dora d’Istria a încercat să găsească analogii și similitudini între albanezi, greci, români, sârbi și bulgari, gândind la o „confederație balcanică”, după modelul helvet.

Poate că, dorind să aspire spre înalt și pentru a uita de toate mizeriile terestre, la aproape o cincizecime de zile de la părăsirea Sankt Petersburgului, dizgrațiata prințesă a încercat performanța de a fi prima femeie care escaladează Vârful Mönch din lanțul Jungfrau din Alpii Elvețieni. Mânați de puseuri naționaliste, unii comentatori spun că pe vârful muntelui ea a înfipt tricolorul românesc. Într-adevăr, era un tricolor, dar în alb-galben-albastru, pe care era brodat cu litere aurii numele Valahiei, deoarece expediția se întâmpla în 1855. Alți cercetătorii spun că militanta pentru legalizarea divorțului, redevenită „Jungfrau” (dar nu prin divorț, ci prin luarea pseudonimului scriitoricesc), a primit un certificat de atestare fals și că de fapt ea ajunsese doar până la poalele vârfului, din cauza vremii potrivnice și a slabei condiții fizice. Nici nu știm ce să mai credem când aflăm că, după cinci ani, temerara alpinistă (în sensul prim al termenului, de a urca în Alpi) a escaladat și Vârful Mont Blanc, fiind a treia femeie care ar fi reușit o asemenea ascensiune. Dar nu aceasta este important de discutat acum.

George Lăzărescu era de părere, în articolul Dora d’Istria, româncă de celebritate europeană, cuprins în cartea Prezențe românești în Italia (Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1995, pp. 92-106), că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nicio altă femeie, în afară de George Sand, nu a fost respectată precum Dora d’Istria în lumea intelectuală europeană. Într-adevăr, cele două scriitoare au fost respectate, ceea ce nu presupune că s-au respectat și între ele. Feministă moderată, Dora d’Istria manifesta rezerve față de mişcarea de „emancipare” (termen impropriu, în opinia sa, pentru că nu acoperea o realitate faptică), precum și aderarea femeilor la socialismul saint-simonian, considerând că, prin aceasta, ele îşi pierdeau demnitatea şi că nu aveau nimic de câştigat.

În acest context, i se reproşa lui George Sand răspândirea ideilor socialiste prin romanele de vulgarizare, întrucât literatura are o influență mai mare asupra conştiinţelor decât lucrările teoretice. Dora d’Istria își ilustra opinia cu voga în care era romanul Coliba unchiului Tom, care sensibilizase cititorii în problema sclaviei, atât în S.U.A., cât şi în Europa. Deși i se recunoștea lui George Sand meritul de a fi o mare scriitoare, i se imputa feminismul agresiv, manifestat prin spirit de frondă. George Sand răspundea indirect acestor imputări, într-o scrisoare în care adopta o ironie ieftină, pocindu-i numele: „Mme Dora d’Istria, princesse Kollzoffckassalsk – ouf! Excusez! Trois quarts d’heure de nom […]” (Correspondance, tome XIV, Paris, Éditions Garnier, 1979, p. 306).

Nu se cunosc scrieri ale Dorei d’Istria în limba română, iar Iosif Vulcan observa în revista „Familia” (nr. 18/1865) următoarele: „Ea a scris în limbele multe ca să-și împlinească marea sa chemare mai cu succes, acuma însă la dorința generală și-a dat promisiunea că va scrie și în dulcea limbă maternă. Deie cerul ca cât de curând să vedem realizată această promisiune îmbucurătoare. Îmi place a crede ca brava română care în opurile sale de atâtea ori și-a adus aminte cu frăgezime și iubire de dulcea sa patrie nu va întârzia mult cu împlinirea dorinței celei mai intime a unei mame, carea cu nerăbdare așteptă ca drăgălașa sa fiică să vorbească în limba sa”. Redactorul-șef al „Familiei”, care nu peste mult timp va româniza un nume de geniu, nu a înțeles că scriitoarea de anvergură europeană își făcea cunoscute ideile grație limbilor de largă circulație. Altminteri, nici George Sand nu ar mai fi stat trei sferturi de oră ca să-i pocească numele. De aceea, îi dau dreptate lui Radu Ionescu, care, scriind primul studiu monografic asupra Dorei d’Istria (inclus ulterior în Scrieri alese, Ed. Minerva, 1974, pp. 112-133), afirma referitor la situația ei: „Nu facem nicio imputare autorului că n-a scris în limba sa natală; a avut o fericită inspirație de a începe să scrie într-o limbă universală, care este pretutindeni înțeleasă”.

Elena Ghica/Dora d’Istria a fost albaneză prin obârșie (și prin patria de elecție), grecoaică prin rădăcini materne (și prin preocupări spirituale, devenind cetățean de onoare al Atenei), româncă prin locul nașterii și al formării, principesă rusă de cea mai înaltă speță prin căsătorie, franțuzoaică prin publicarea în limba franceză a majorității cărților (din cele aproape 40 la număr) și renascentistă florentină prin alegerea ultimei șederi și a repaosului de veci. Cetățean al lumii, poliglota prințesă româncă s-a dovedit a fi o persoană cosmopolită în cel mai profund sens al termenului, care înseamnă a avea acces la universalitate, fără a nega amprenta națională a nașterii. În toate scrierile sale, acolo unde s-a putut, ea a adus vorba și despre români. Umanistă prin spiritul enciclopedic, iluministă prin formare și romantică prin temperament, Elena Ghica/Dora d’Istria a fost dotată cu o mare deschidere spre Celălalt. Considerându-și toți semenii, de la Oceanul Atlantic până în Balcani, ca pe niște europeni veritabili, a fost ea însăși o adevărată europeană.