În ultimele luni am reîntâlnit mai mulți foști elevi care mi-au povestit despre școală. Despre câte zeci de absențe le-au pus multor profesori, despre câte nu au învățat, despre cât timp au pierdut, despre câte au uitat. Unii dintre ei sunt încă elevi, alții sunt studenți, masteranzi, profesori. Situația aceasta m-a făcut să-i rog să-mi răspundă în scris la cinci întrebări. Răspunsurile lor au fost altele decât acelea pe care credeam că o să le primesc. Concret, m-am gândit că în cuvintele lor voi găsi nemulțumire, dezamăgire, revoltă și că vor descrie școala și profesorii în toate tonurile de gri. Nu a fost așa. Paginile care au ajuns sub ochii mei cred că sunt dovada că școala – chiar și așa cum este acum – continuă să formeze oameni cu minte și cu suflet.
Recunosc, m-am gândit imediat că răspunsurile sunt viciate de un fel de duplicitate și de complicitate. Fiind vorba însă de elevi foarte buni, de copii care fac parte din categoria elevilor exigenți cu ei și cu profesorii lor, nu cred că și-au formulat răspunsurile gândindu-se la speranțele mele. Totuși, trebuie să existe o explicație pentru discrepanța dintre dezamăgirea exprimată inițial și relativa lor mulțumire, redată în scris.
Voi încerca să lămuresc situația, dar după ce voi nota aici răspunsurile unuia dintre „intervievați“ (spațiul tipografic nu îmi permite mai mult, iar răspunsurile sunt foarte asemănătoare, fără a fi vorba de vreun plagiat).
1. Școala te-a ajutat/te ajută să evoluezi (intelectual, spiritual)?
Fără îndoială, școala a influențat semnificativ devenirea mea intelectuală și spirituală. Pentru mine, școala înseamnă pregătire, cultură, educație, dezvoltare, stabilitate, înțelegere, colectivitate, comunicare. De aceea, instrucția primită la școală, coroborată cu educația pe care părinții mi-au oferit-o acasă, definește persoana care sunt astăzi, elevul pentru care învățătura a primat întotdeauna în planul obiectivelor, omul care a înțeles că știința de carte este fun damentul și condiția oricărei creșteri – intrinseci și extrinseci. Dincolo de valoarea informațională și de meritul educativ, formativ al școlii, incontestabilă este, în cazul meu, și finalitatea maturantă (deși cuvântul nu există în DEX). Am învățat, am preluat de la dascălii mei valori morale indispensabile pentru devenirea mea: încrederea, echitatea, solidaritatea, generozitatea, bunătatea. Școala a fost martorul și garantul creșterii mele. Datorez școlii și, implicit, profesorilor cu vocație persoana mea de astăzi și omul de mâine.
2. Profesorii care te-au învățat, te învață își merită numele de ,,profesori“?
Există dintotdeauna profesori cu vocație și profesori. Munca sistematică și conștiincioasă, ingeniozitatea, creativitatea, erudiția și pregătirea profesională trebuie potențate de abilități pedagogice desăvârșite, de pasiunea, de iubirea genuină, de aprecierea frumosului și a Cuvântului, de dorința transmiterii suflului de a ști și de a deveni prin cunoaștere. Acestea sunt particularitățile care diferențiază un dascăl de un dascăl cu har. În 11 ani cât am aparținut de mediul școlar, am cunoscut, inevitabil, ambele tipologii profesorale, drept care, am încercat să învăț de la fiecare câte o lecție: de la profesorii cu vocație, am învățat lecția pasiunii, a dăruirii, a prețuirii valorilor, iar de la cei anterior menționați, lecția necesității deprinderii unor abilități autodidactice, care să ramplaseze eventualele carențe. Am înțeles că, pentru a deveni omul pe care mi-l doream, trebuia să învăț să mă învăț, să apreciez și să respect aproapele – întocmai ce eram sfătuită de profesorii merituoși și valoroși din viața mea. Probabil cea mai semnificativă lecție de smerenie am primit-o când am conștientizat pe deplin că, pentru a deveni asemenea profesorilor pe care îi admiram, trebuia să cooperez și să creez conexiuni cu persoane, cu dascăli cu care nu rezonam, dar pe care îi respectam.
3. Cât de dezamăgită/mulțumită ești de școală (studii primare, gimnaziale, liceale) și de profesorii tăi? Explică, te rog, gradul de mulțumire/nemulțumire.
Am observat întotdeauna că orice nemulțumire este însoțită de o împlinire, că orice supărare este anulată, mai devreme sau mai târziu, de un moment de mulțumire. Așa a fost și în cazul atitudinii mele față de școală (ca sistem și ca instituție de învățământ). Cauza nemulțumirilor mele rămâne atitudinea indolentă, uneori ignoranța și chiar intransigența atât a unor cadre didactice, cât și a unor elevi. Anul acesta termin studiile liceale. Nu pot admite că iau în suflet, pentru viitor, numai amintiri dezolante, numai dezamăgiri ori decepții provocate de școală. Pot spune însă că rămân cu experiențe marcante, cu lecții de viață, cu amintiri de tot felul, cu un spectru diversificat de emoții care astăzi mă definesc, mă ajută să devin. Am credința că viitorul este în mâinile acelora care, asemenea mie, au învățat să transforme orice realitate înconjurătoare, orice interacțiune umană, fie ea mulțumitoare ori nesatisfăcătoare, într-o sursă a motivației de a fi mai bun, de a persevera, de a fi și de a face o schimbare.
4. Ce așteptări aveai/ai de la școală, de la profesori? Ce ai primit? Ce ți-ai dori să-ți ofere școala (școala – sistem de învățământ, respectiv, școala – instituție de învățământ)?
Curiozitatea și dorința mea de a ști au rămas constante în 11 ani. Totuși, ceea ce s-a modificat a fost felul în care mă raportam la schimbările, la experimentele produse în școală. Cu fiecare tranziție către un nivel de studii superior celui anterior (primar, gimnazial, liceal), așteptările mele au descrescut, surprinzător, dar nu și speranța. Motivul? Observarea unei involuții în felul în care comunitatea școlară tratează atât instituția, cât și disciplinele de învățământ. Indolența, ignoranța (atât din partea unora dintre profesori, cât și din partea elevilor). Complacerea în credința că școala, prin programele propuse, nu îi pregătește cu adevărat pentru viață, că pot avea un viitor reușit (reușita, în concepția lor, constă cu precădere în abundența factorului material) fără să învețe, fără să citească, fără să prețuiască educația propusă în școli. Diploma de bacalaureat este doar un act folositor, dar nu necesar pentru îndeplinirea idealului lor, școala, o instituție de stat unde sunt trimiși pentru că „trebuie“. Cu aceste idei implementate profund în mentalul colectiv, viitorul școlii românești pare pierdut. Am convingerea că vor exista oameni care să înțeleagă carențele reale ale sistemului educațional din țară și care să acționeze în consecință. Absenteismul, analfabetismul, lipsa personalului calificat, condițiile din unele școli, abandonul școlar, bullyingul sunt doar câteva dintre situațiile ce îi determină pe mulți să catalogheze sistemul de învățământ din țara noastră drept o „degringoladă“. Adevărat sau nu, viitorul este cu atât mai întunecat cu cât ignoranța și critica sunt mai accentuate. Îmi doresc să cred în schimbare, să sper la mai bine – la o mai bună înțelegere, la o mai bună implicare, la o mai bună comunicare.
5. Ai alege o carieră didactică? De ce da, de ce nu?
Desigur! Cred dintotdeauna că suntem rodul întâlnirilor providențiale din viața noastră. Am avut norocul să întâlnesc profesori cu vocație, oameni valoroși care mi-au inspirat dorința și iubirea pentru știința de carte. La rândul meu, îmi doresc să formez noi generații, să promovez valori, să deschid minți, să modelez suflete, să fiu omul providențial din viața cuiva. (Bianca Andreea Cinciulescu, elevă, clasa a XII-a, olimpică la limba și literatura română și la cultură și spiritualitate românească)
Acum e rândul meu să găsesc răspunsuri. De ce lipsește revolta din discursul acestor copii nemulțumiți pe deplin, de ce prețuiesc ei școala aceasta imper fectă? Cred că răspunsul e unul singur – pentru că școala – așa cum este ea – și profesorii – așa cum sunt ei – i-au îmblânzit.
Îmi vine în minte dialogul dintre vulpe și Micul prinț, respectiv dintre Micul prinț și trandafiri? Micul prinț era supărat pe floarea lui, credea că l-a mințit când i-a spus că este unică. Pe Pământ erau atâția trandafiri… După ce Micul prinț a îmblânzit vulpea, aceasta l-a îndemnat să mai vadă o dată trandafirii. „Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn“, i-a zis. „Micul prinț se duse să mai vadă o dată trandafirii“, spunându-le:
„– Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o sută de mii. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seamăn.
Şi florile se ruşinară.
– Sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că e asemeni vouă. Ea însă singură e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am adăpostit-o sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea. Fiindcă ea e floarea mea.“
Pentru „intervievații“ mei și pentru toți cei care au învățat și învață în anii de școală școala lor e floarea lor. Pentru foștii mei premianți și olimpici școala prin care au trecut, școala noastră, e mai bună decât orice școală, chiar dacă nu este cea mai bună școală. E școala care le-a asigurat modele, dar care i-a învățat și să-și facă din cărți profesori școliți și dedicați, care nu absentează niciodată.
Pot accepta și eu ideea că școala pe care am făcut-o e mai bună decât orice școală, chiar dacă nu am învățat atâtea, chiar dacă nu a fost cea mai bună școală. Accept și ideea că școala noastră de acum este mai bună decât multe alte școli. Dar, din păcate, tocmai pentru că țin atât de mult la școală, nu pot împărtăși optimismul elevilor mei. Cred că, din ce în ce mai repede, școala noastră se și ne dezîmblânzește. Cine este și cine va fi răspunzător (de-a pururi)?