Publicat în 2013, Mama râde face tandem cu No Home Movie, ultimul film, din 2014, al lui Chantal Akerman, aceasta sinucigându-se la Paris, în 5 octombrie 2015. Atât filmul, cât și cartea, investigații memorialistice cu reverberații hiperrealiste, marcă înregistrată a cineastei belgiene, o au ca subiect pe mama sa, Natalia Akerman, supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz.
Artista a declarat că filmele lui Godard i-au dat energie, iar formaliștii au eliberat-o. Afirmația poate să surprindă în ceea ce-i privește pe ultimii, însă, în ciuda sau mai degrabă grație „tiraniei formei“, formalismul i-a adus într-adevăr acesteia libertate, forma dovedindu-se a fi în cazul său o expresie a sensibilității, după formula lui Guy Gilles. Încă de la debutul din 1968, Akerman a utilizat în filmele experimentale, instalații și happening-uri o materie primă refuzată de formalism: detaliile biografice. Eve nimentele propriei biografii, împletite cu cele ale mamei, sunt recurente în creațiile sale, toate fiind o încercare de a dizolva granița viață-artă, în maniera lui Michael Snow, de la a cărui filosofie artistică se revendică. Vezi astfel documentarele-epistolar News from home, 1977, în care citește în off scrisorile mamei, și Letters home, 1986, „ficțiunea reală“ Là-bas, din 2006, în care abordează pentru prima dată pe propriul cont condiția evreiască. În No Home Movie, a comprimat peste 40 de ore de conversații avute cu mama sa, aceasta murind la scurt timp după termi narea filmărilor, la 86 de ani, în aprilie 2014. Partea a doua a filmului redă, în „minute lungi“, o călătorie prin deșert, trimițând probabil la evreul etern rătăcitor prin deșertul lumii.
Akerman s-a considerat întotdeauna în primul rând scriitoare, deși bibliografia sa se rezumă, în afară de volumul de față, la piesa Hall de nuit (1997) și la povestirea autobiografică Une famille à Bruxelles (1998). Între filmele sale caméra-stylo și literatura sa există un continuum. Mama râde integrează de altfel fotografii de familie, cadre din filmele și instalațiile sale. E o manieră de a scrie cu imagini, de „autocitare“ într-un alt format. Scriitura lui Akerman, la persoana I, e concisă, eliptică, cu fraze parcă retezate, cu punctuație problematică. Atenția se mută capricios pe verticala (mai degrabă diagonala) cronologică și pe orizontală, de la mama sa, surprinsă în ultimele luni de boală, la reflecții despre propria poveste de viață, sub spectrul depresiei de care a suferit, al lesbianismului devreme asumat. Cititorul întâmpină uneori dificultăți în a decripta „ceea ce se spune în propoziție“, de la un pasaj la altul și chiar în aceeași secvență subiectul schimbându-se fără ghidaj. E un tip personal de proză poetică, cu decupaje împrumutate, mai legitim decât în cazul altor autori, din limbajul cinematografic, o confesiune nervoasă, agitată.
Există unele pasaje-far, nu neapărat în sensul unei ultime luminări, ci în cel al sondării (în abis?), precum: „mi-a spus […] fetele mele au totul. Eu am avut doar lagărele. […] Și atunci m-am gândit, de data asta spune adevărul, nu adevărul, ci adevărul ei, și era îngrozitor. […] Nu e drept, m-am gândit, a avut o viață înainte de lagăre și o viață după“ (p. 161). Nelly, Natalia Akerman, s-a născut în Polonia, iar în 1940, împreună cu părinții, a fost deportată la Auschwitz, de unde doar ea s-a întors. După război, s-a căsătorit cu Jacques Akerman, stabilindu-se la Bruxelles, unde au crescut Chantal și sora sa mai mică, Sylviane. În fapt, calificativul recurent din creația/povestea vieții lui Chantal Akerman e „no home“. Lumea e pentru toți – evrei sau nu – un loc străin, relația cu celălalt improbabilă. Într-una din conversațiile avute prin Skipe cu mama sa, are impresia că aceasta nu o recunoaște: „Mi-am zis că poate nu m-a cunoscut niciodată cu adevărat […] pentru mine e mai adevărată când nu mă recunoaște decât când rostește cuvinte de iubire. Mi-am zis asta e adevărata mea mamă“ (p. 160). La fel ca în filmul Jeanne Dielman, 23, quai du commerce, 1080 Bruxelles, în No Home Movie camera de filmat e pusă la nivelul privirii copilului. „Varianta text“ a acestei poziționări constă în prezența unor mărci lingvistice ale infantilității: repetiții, ezitări asupra unor termeni, expresii stereotipe. Sentimentul că lumea e un loc incomprehensibil depășește în fapt vârsta inocenței: „copilul s-a născut bătrân […] A crescut în lumea adulților ca un copil bătrân […] știa că, dacă i-ar fi murit mama, n-ar mai fi avut unde să se ducă […] de la moartea tatălui său, acasă însemna la mama sa“ (p. 21). Pentru Chantal Akerman nu există acasă și, lucru mai tulburător, nu există nici altundeva: „nu simt că am un acasă, nici un altundeva“ (p. 11). Prin râsul care transgresează oroarea trăită la Auschwitz, boala terminală și apropierea morții, un râs ca o mască a muțeniei în fața incomprehensibilului, Nelly Akerman i-a confortat poate această viziune.