Iată un fapt surprinzător în viața de concert a colectivelor noastre simfonice, fapt cu totul lăudabil, în parte temerar, pe care consider firesc a-l comenta. Informația am preluat-o din zona publică. Nu am participat la eveniment – mă refer la recentul concert simfonic al Filarmonicii sibiene – dar consider firesc a comenta structura programului dedicat în întregime creației românești de secol XXm inclusiv și celei relativ recente.
Voi aminti faptul că, din principiu, organizatorii concertelor simfonice – la noi, în marile capitale ale lumii muzicale – urmăresc a structura programe accesibile unei majorități relativ largi a publicului. Sau programul însuși sau protagoniștii acestuia – dirijorul, soliștii – se pot constitui în elemente de atracțiozitate. Este unul dintre motivele pentru care în mod special marile opus-uri clasico-romantice de secol XIX se regăsesc prioritar inclusiv în spațiul actual al vieții muzicale. Concertele camerale stimulează o altă zonă a publicului, dar nu mă voi apleca aici asupra felului în care acestea pot fi concepute.
Concertul simfonic la care mă refer a urmat un alt principiu, un alt traseu. Cum notam mai înainte, el a fost dedicat în întregime creației autohtone orientate pe o direcție stilistică neoclasică. Spectaculozitatea jocului instrumental-solistic a constituit elementul de atracție în cazul Concertului pentru pian și orchestră de Pascal Bentoiu; afișul nu menționează care anume concertul a fost prezentat, dar sunt convins că este vorba de primul Concert op.5, o lucrare de tinerețe a autorului, scrisă în deceniile de început ale secolului, lucrare propulsată de o vioiciune spirituală de mare plasticitate ritmico-melodică, de un percutant simț ritmic ce devine constructiv. Alături de concertul pe care Paul Constantinescu l-a dedicat acestui instrument, ambele lucrări se constituie în capodopere ale genului.
Concertul pentru chitară și orchestră de Dumitru Capoianu aduce cu muzica de jazz: mă refer la aspecte privind ritmul, relația cu instrumentele de percuție. Conturul ritmico-melodic amintește de anume inspirații folclorice autohtone.
Pe de altă parte, lucrarea concertantă pentru vioară, violoncel și orchestră Vitrines et Vitraux de Dan Dediu se află și pentru mine „în așteptare“; sper să o pot audia curând! Soliștii acestui eveniment, desfășurat sub conducerea tânărului dirijor Tiberiu Oprea, au fost pianista Adriana Toacsen, violonista Raluca Stratulat, violoncelista Andreea Timiraș, chitaristul Costin Soare.
Desigur, formatul concertant al evenimentului, aspect asigurat de muzicieni de prim eșalon al tinerei generații de performeri, a accentuat interesul pentru un concert eveniment; moment la care, repet, nu am avut posibilitatea să asist, dar pe care nu mă pot opri a-l evoca cu specială considerație! Concertul Filarmonicii sibiene nu a fost prilejuit de un anume eveniment național comemorativ. A fost astfel conceput și a făcut parte din stagiunea curentă a instituției.
Întâmplător sau nu, dar în deplină consonanță cu strategia antirăzboinică a Uniunii Europene, Filarmonica bucureșteană a susținut la Ateneul Român, concertul simfonic s-a încheiat cu sonoritățile grandioase ale tabloului final, Marea Poartă a Kievului, din suita Tablourile… a lui Mussorgski, lucrare realizată de această dată în orchestrația lui Maurice Ravel. Sala arhiplină, emoții copleșitoare potențate – este posibil – atât de tragicele evenimentele actuale cât și de interpretarea în adevăr magistrală a muzicienilor ansamblului condus de dirijorul invitat, de minunatul Roberto Abbado, cunoscut și iubit de publicul nostru, date fiind edițiile anterioare ale Festivalului Enescu.
Observând întregul context geopolitic actual, dar și pe cel istoric, este greu de presupus astăzi care puteau fi considerațiile compozitorului vizavi de locuitorii marei metropole a Rusiei țariste, iar aceasta, cu peste un secol și jumătate în urmă. Localitate istorică milenară, poartă comemorativă grandioasă, Kievul constituie repere cărora Ravel le-a dedicat tabloul final al celebrei sale suite. Există câteva versiuni orchestrale ale lucrării. Adevăratul miracol îl realizează însă compozitorul francez, cel care prelungește sugestia pianistică a originalului în baza unor conexiuni uimitoare de mare plasticitate timbrală.
Este prilejul, de asemenea, să-mi exprim entuziasmul dată fiind susținerea soloului de trompetă, moment de mare strălucire, de mare suplețe timbrală, tablou sonor ce portretizează figura lui Șmil, evreul sărac. De altfel, întregul cor al alămurilor a expus, de această dată, imaginea unui bloc sonor coerent.
Este de apreciat implicarea primului violonist al ansamblului, a concert-maestrului invitat, George Tudorache. Este artistul care dispune de o extinsă experiență în zona ansamblurilor instrumentale camerale sau simfonice, în zona solistică, ca și în cea a pedagogiei instrumentului său, aceasta din urmă în cadrul Catedrei pe care o deține la Conser vatorul Regal din Liège.
Momentul solistic al serii, momentul de debut al acesteia, a fost magistral susținut – nu este de mirare! – de violonistul Remus Azoiței, personalitate captivantă a artei violonistice europene , un invitat permanent al sălilor noastre de concert, al marilor societăți de concerte de pe continentul nostru. Primul Concert, în la minor, pentru vioară și orchestră de Dmitri Șostakovici este un opus magnific! Azoiței nu-l cântă pentru prima oară. A fost reluat acum, după un deceniu și jumătate. Talentul însuși al comunicării este susținut de o pătrundere pertinentă a sensurilor acestui atât de special opus. Lucrarea – realmente complexă – se constituie într-un ecou tragic al evenimentelor ce au marcat, în Rusia sovietică, teroarea stalinistă din perioada postbelică. Este cunoscut, la sfârșitul anilor ’40, oprobriul drastic al autorităților de partid și de stat nu a întârziat să apară! Peste decenii, momentul fast al creației, al elaborării înseși a fost revelator.
Personal consider că lucrarea se constituie într-un gen cu totul aparte, fiind vorba de o simfonie sui-generis în patru părți, lucrare în cadrul căreia vioara concertantă se constituie drept o voce a unei conștiințe fundamental rănite dar demne. Mă refer, spre exemplu, la evoluția însingurată a liniei melodice a instrumentului solist, traseu ce se ridică deasupra corzilor grave, în prima parte. Am în vedere demersul trepidant ce stăpânește mișcările dinamice, Scherzo-ul și mișcarea finală, Burlesque, o escaladare dinamică temerară, de excepțional efect dramatic pe relația solistului cu ansamblul, relație ferm propulsată de mișcarea dirijorală; îi datorăm tensiunea interioară ce susține Andante-le părții mediane, Passacaglia, mișcare ce culminează cu majestuoasa Cadenza a viorii soliste. Mai puțin virtuozitatea solistică – de altfel indiscutabilă în acest caz –, ci stăpânirea suverană a sensului muzical-dramatic se constituie în temeiul în baza căruia Remus Azoiței deține în repertoriul său acest monumental opus. Este una dintre lucrările cu totul importante scrise în prima jumătate a secolului, un opus ce se arată a fi de temeinică așezare în repertoriul solistului.
De la Mussorgski la Dmitri Șostakovici… iată un traseu, în acest caz, conjunctural definit, lămuritor pentru perioada în care compozitorul sovietic și-a scris această operă fundamentală a violonisticii secolului trecut.
Este de observat, viziunea apartenenței naționale a motivat în bună parte cele două programe simfonice anterior comentate. Altă viziune a orientat structurarea programului de recital oferit la Ateneu, zilele trecute, de pianistul Viniciu Moroianu.
Admirabil întocmit, a susținut un program clasico-romantic de muzică vieneză de secol XIX, două Sonate de Franz Schubert, în la major și în la minor, intercalând între acestea marele ciclu al celor opt piese op.76 de Johannes Brahms. Indiscutabil, întregul program se constituie într-un autentic act de cultură așa cum Moroianu o face cu fiecare apariție a sa.