Ieșind din scenă la vârsta de 106 ani, Mihai Șora a învins timpul. Relația lui cu timpul a fost, de altfel, una dintre cele mai neobișnuite: l-a tratat cu o suverană de tașare, cu o familiaritate augustă. Între cartea sa de debut și cea de a doua pu blicată s-au scurs peste 30 de ani, dar filosoful nu i-a observat. A reluat, adâncindu-le, me ditațiile din cartea de debut, ca și cum aceasta ar fi apărut în urmă cu un an.
Când o ființă gânditoare atinge o sută de ani, lumea o înconjoară cu respectul datorat perceperii unui secol de gândire, care, oricum, i s-a acumulat în conștiință. Când e vorba de un filosof centenar, suntem împinși fără voia noastră spre disputa ideologică: dacă secolul în cauză a fost secolul al XX-lea, atunci disputa se transformă în confruntare acerbă, deoarece vorbim despre poziția gândirii în cel mai sângeros dintre secolele parcurse până astăzi de omenire.
Oricine s-a aplecat asupra evoluției ideilor filosofice la noi l-a întâlnit obligatoriu în drumul lui pe Mihai Șora. Pe măsură ce anii treceau, pe măsură ce secolul XX se încheia și secolul XXI începea, cărțile iscălite Șora deveneau un punct inconturnabil. (Ar fi interesant să comparăm ce s-a scris despre el la împlinirea a 80, apoi la 85 și apoi la 90 de ani; personalitatea lui căpăta mereu dimensiuni noi). Până la a ajunge să personifice mișcarea ideilor de-a lungul a o sută de ani.
Prin studiile universitare urmate la București, prin contactele culturale ale tinereții, prin stagiul doctoral din Franța, ca și prin atmosfera intelectuală specifică Parisului din anii 1930-40, Mihai Șora s-a aflat în centrul vieții intelectuale și politice a Continentului. Obligat după aceea să rămână în România, filosoful s-a confruntat direct cu cele două viziuni destructive ale secolului, cu fascismul și cu comunismul.
Amândouă l-au fascinat, cu amândouă a avut contacte apropiate. Șansa i-a surâs însă lui Mihai Șora: a trăit cu entuziasm clipa căderii comunismului, văzând astfel cum se transformă în țărână două edificii impunătoare și pline de certitudini, fascismul și comunismul. Așa a primit cel mai prețios cadou pe care un filozof îl putea primi în viață.
În legătură cu acest formidabil cadou, intră din nou în joc timpul. Și-a petrecut tinerețea în preajma lui Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Nae Ionescu. A debutat printr-o carte extraordinară publicată la Gallimard, scrisă în timpul războiului (Du dialogue intérieur, 1947), dar despre care în țară nu s-a știut aproape nimic. Când i s-a permis să publice din nou (Sarea pământului, 1978), considerațiile sale pe marginea ontologiei, a limbajului și a literaturii au uluit publicul: Șora executa un demers greu de clasificat. Cititorii imediați se vedeau plasați în altă lume. Față de eseistica practicată la noi în anii 1970, originalitatea provocatoare a gândirii lui Șora intimida pe oricine ar fi îndrăznit să-i dea replica.
De fapt, atmosfera filosofică în care au luat naștere cărțile lui Șora era una îndepărtată de anul 1970. Du dialogue intérieur purta amprenta gândirii lui Gabriel Marcel, de exemplu, și a fenomenologiei existențialiste franceze din deceniul 1930-1940. Volumul Du refus à l’invocation din 1940 al lui Gabriel Marcel reprezintă introducerea normală la filosofia lui Mihai Șora. După cum clasica contribuție din 1942 a lui Brice Parain Recherches sur la nature et les fonctions du langage ne explică dimensiunea lingvistică a gândirii filosofului român și relația ei cu literatura.
Bineînțeles că opera lui Gabriel Marcel ori a lui Brice Parain, practic necunoscute la noi în țară, n-au putut oferi cheile de lectură în România. Așa că atât Sarea pământului, cât și A fi, a face, a avea (1985) și-au păstrat aura de inedit provocator. Asta cu atât mai mult cu cât Șora trecea dincolo de limitele fenomenologiei „clasice“, afirmând cu îndrăzneală importanța pe care o acorda transcendenței și efortului omului de a dobândi, prin confruntarea cu sine („dialogul interior“), cea mai înaltă postură a umanului. Tot ceea ce s-a întâmplat pe continentul nostru după 1940 a fost recuperat ulterior de filosoful român.
Pentru că experiența comunismului s-a dovedit mai traumatizantă decât alte tragedii de aceeași factură, gândirea lui Șora a avut ca deschidere ultimă ideea de libertate. Chiar dacă la acea libertate se ajungea prin încălcarea regulilor unei filosofii exacte. Ce a făcut și gândit Șora după Revoluția din decembrie poartă marca unei atitudini sociale ce lipsea fenomenologiei clasice. De la ministeriatul din primul Guvern de după căderea lui Ceaușescu și până la activitatea din cadrul PAC ori până la participarea la demonstrațiile din februarie 2017, totul ni-l arată pe gânditorul care a înțeles în ce trebuie transformată uneori teoria.
Exemplul lui Șora nu poate fi urmat la noi de nimeni. E imposibil să imaginăm o biografie care să semene cât de cât cu biografia acestui om. Însăși titulatura de „filosof“ se poate cu greu atribui astăzi unui contemporan al nostru care, în cel mai bun caz, literaturizează filosofia.
Așa încât, înclinându-ne în fața acestei personalități neobișnuite, întoarcem cu oarecare tristețe ultima pagină a unei epoci și a unei mentalități.