Ignoranța are cel puțin un merit: nu știi ce nu știi. Abia cînd o depășești te poți îngrozi: vai de mine, cîte nu știu! (Mulțumesc, Socrate, am mai modificat-o puțin). Pînă la numărul din 11 februarie al revistei „Figaro Magazine“, nu știam nimic despre Bruno Fuligni, scriitor, editor, istoric, cercetător neobosit în „munca cu cartea“, cum se spunea pe vremuri, și autor care iese din rînd prin alegerea subiectelor sale. Iată două titluri edificatoare. Primul: Votați nebunește! Candidați bizari, utopiști, himerici, mistici, marginali și farsori. Din 1848 pînă în zilele noastre, aleșii cărora le-ați scăpat (în România, candidații bizari ar reuși să furnizeze marfă doar pentru o broșură, deși Mudava, Lia Roberts sau Lorin Fortuna parcă ar merita o astfel de scriere!). Al doilea: Scurtături. Ultimele cuvinte stupefiante și veridice spuse în fața ghilotinei.
Articolul din care am aflat despre Bruno Fuligni se referă la un volum care a existat pînă de curînd într-un singur exemplar, scris de mînă, dar legat elegant: Confesiunile doamnei O sută de kile de Marie-Justine Pesnel. Un manuscris scos la vînzare dupã moartea proprietarului ei, Pierre Berès, colecționar foarte cunoscut, supranumit Prințul Librăriilor. De acum, cartea se poate găsi în librării, transcrisă de Bruno Fuligni și apărută la Editura JC Latès. Confesiunile respective au fost scrise în închisoare, unde Doamna cu Greutate a ajuns în 1907, nu pentru poliandrie (era căsătorită cu trei bărbați în același timp) și nici pentru escrocheriile ei dese, ci pentru tentativă de asasinat.
Doamna Marie-Justine Pesnel, zisă în epocă (chiar în La Belle Époque) O sută de Kile, a făcut de toate: a fost intermediară de mărfuri, spioană, prostituată, falsă marchiză și, mai ales, escroacă, bună cunoscătoare a mediilor pariziene de tot felul, avînd clienți ciudați pe linia productivității erotice. Nu știu dacă există cuvîntul „grasomanie“ sau „grasofilie“, dar știu că există bărbați care ar putea ilustra aceste presupuse cuvinte.
Deși provenea dintr-o familie bună (Fuligni remarcă eleganța scrisului, formulările extraordinare), tentația ei pentru pegra pariziană i-a marcat viața. Una dintre escrocheriile ei a avut drept victime diverși bărbați celibatari (și cît de cît înstăriți), cărora le promitea că le va găsi aleasa inimii (și a pungii, de fapt) din rîndul unor femei provenite (pe linie bastardă) din marea nobilime englezească. Că doar și ea se recomanda marchiză. Pretendenții rămîneau și cu banii luați, și fără mireasă nobilă. Unul dintre soți a fost prins pentru că vindea lapte în care punea formol, pentru a-i prelungi termenul de valabilitate!
Un fragment reprodus de „Figaro magazine“ din Confesiunile doamnei O sută de kile poate fi folosit și astăzi ca text fondator pentru mișcarea feministă. Deși, în materie de egalitate între sexe, Marie-Justine Pesnel s-a dovedit o escroacă fără egal, un personaj (sau o personajă, dacă vreți) care aduce un plus de culoare perioadei La Belle Époque:
„Viața e grea pentru femeile care nu vor să cedeze nimănui și au pretenția să-și conducă existența după voia lor. Bărbatul este o ființă independentă, femeia este un lucru pe care toți vor să-l apuce dacă are ceva bani sau ceva frumusețe. Vai de ea dacă, frumoasă fiind, nu are ca susținere brațul tatălui, fratelui sau soțului (…) Diavolul m-a posedat în mod sigur mulți ani și lui îi imput viața mea abracadabrantă, pe care o voi povesti“.
Bruno Fuligni, descoperitorul și editorul manuscrisului, vorbește despre însușirile literare ale Supraponderalei, subliniind stilul aproape crud, absența oricărui regret și, de asemenea, fantezia amestecată, pe alocuri, cu jovialitatea și cu autoironia. Probabil că dacă Marie-Justine Pesnel s-ar fi ocupat numai cu scrisul, opera ei ar fi fost, într-adevăr, una cu greutate.