Ultima iubire a lui Cezar. Teatru. Comedie în 18 secvențe este cea mai recentă mostră de teatru, marca Horia Gârbea. În concepția piesei un rol de căpetenie pare să îl fi jucat familiaritatea intimă cu textele shakespeareene, căci protagoniștii sunt actori ai unui teatru românesc și aparținători ai lor din zilele noastre. Se pregătește o nouă premieră, iar cei distribuiți deja „se identifică cu personajele“. Acesta este un prim nivel al jocului propus de Horia Gârbea, un familiar al mediilor actoricești, al mizelor, cabotinismelor, pasiunilor dezlănțuite și intereselor din lumea teatrului, după cum o dovedește și romanul – cu uriașă tentă pamfletară – Crime la Elsinore. Aducând în textura sa umbra lui Hamlet într-un teatru provincial (din Călărași), Gârbea punea în contrast lumea panglicarilor locali cu adolescentul tragic din piesa lui Shakespeare. Exercițiul respectiv, încununat de succes prin efectele de un comic debordant ale narațiunii și dialogurilor, care nu estompau însă cunoașterea de profunzime a tipurilor de artiști ai teatrului surprinse cu peniță acidă, în plină desfășurare, nu a epuizat, se pare, resursele exploatării moștenirii Marelui Will. În piesa despre iubirea finală a lui Cezar, dramaturgul studiază capacitatea actorilor, al căror succes în întruchiparea personajelor diverse pe care le interpretează depinde major de golul de personalitate pe care îl pot pune în joc, de a se ipostazia în personaje antice și medievale din dramaturgia shakespeareană, amestecând fragmentele de tirade din clasicul englez în propriile acțiuni, contexte și chiar efuziuni de o banalitate contemporană. Așa se întâmplă că textul din Shakespeare, recoltat din mai multe piese – Iulius Cezar, Antoniu și Cleopatra, Coriolanus, Vis de-o noapte-n miezul verii și Richard al III-lea – se substituie replicilor poate terne, dar adevărate (de fapt, adeveritoare de prezență interioară și nesucombate în retorici teatrale) ale tuturor celor care le rostesc.
Acesta este, de fapt, nivelul secund al jocului: intertextualitatea care pune în evidență unul dintre păcatele capitale (ori poate gloriile) teatrului: capacitatea insidioasă de a se substitui adevărului existențial, revers al marii sale calități – aceea de a se umple de adevăr ființial, de a rezona verosimil și chiar autentic la provocările vieții. O spune Andrei, unul dintre personaje: „Totul e piesă și invers“ (p. 30). Intrând parcă în logica lui Heimito von Doderer din Drum cotit, Alex proclamă la un moment dat: „Totul se știe. Scrie în Plutarh. Noi nu mai putem inventa nimic“ (p. 39). Destinul, soarta, datul se ocupă de asta…
Odată stabilit însă acest lucru, Iuliu remarcă un element specific, diferențiator față de alte epoci: „Fiecare teatru are un miros al lui, Dar, oricare ar fi, e totuși miros de teatru, nu de poliție sau prefectură. […] Din păcate în ziua de azi teatrele miros oarecum și a rahat“. Deși teatrul rămâne teatru, impregnat de propria olfacție, o anume infiltrare cu arome fecale se face simțită în prezent, indicând declinul, decăderea, prăbușirea lumii scenei…
La un alt nivel, poate nivelul zero, poate al treilea – depinde de unde începe omul să numere – lucrurile se desfășoară „tegumentar“: „Patru personaje din teatru și o «civilă» formează un pentagon amoros, o «horă a iubirilor», dar și a trădărilor“. Este clenciul cu care piesa își poate acroșa privitorii, căci iubirea adulterină stârnește din cele mai vechi timpuri curiozitatea publicului. Inovația este „lanțul dragostei“, care multiplică tripleta consacrată în materie de adulter, potențând-o. Se remarcă și ruptura pe care o aduce, în felul ei, prezența „civilei“ printre oamenii de teatru desemnați nu ca actori, cum de fapt sunt, ci ca „personaje din teatru“, alter ego-urile actorilor odată intrați în rol.
La al patrulea nivel se descoperă că Gârbea scrie o piesă de Shakespeare în România deceniilor mai recente din secolul al XXI-lea. Teatrul este o lume de sine stătătoare nu pentru că s-ar izola, ci pentru că în scenariile arhetipale pe care le vehiculează încape întreaga lume cu diversitatea ei aparent uimitoare. Suntem sub replica bine știută – The world is a stage… Deși alcătuită cel puțin pe jumătate din texte de Shakespeare însuși, citatele alcătuiesc un pot pourri subiectiv, marca Horia Gârbea și, în același timp, o sinteză a universului scrisului shakespearean, chit că reflectând perfect sensibilitatea și viziunea lui Horia Gârbea însuși. Este un exercițiu izbutit de suprapunere literară non-mimetică, superior parodică.
O piesă fără eroi principali sau una în care toți sunt eroi principali… Ultima iubire a lui Cezar s-ar putea să fie… partitura shakespeareană care prinde în țesătura ei orice scenariu posibil. Replici scurte, fără diluții retorice, scene succinte, fără excese de static sau dinamism arată cu precizie că Horia Gârbea a depășit demult stadiul tatonărilor în materie. Alternanța de versuri cu cea de replici banale creează un contrast binevenit, instalând publicul potențial – deocamdată cititorul – într-o dilemă: în ce convenție să se instaleze, a retoricii specifice modernității timpurii europene, dinainte de, să zicem, Strindberg și Cehov, sau în cea a lui Teodor Mazilu și Ion Băieșu? Călin Căliman are dreptate: la Horia Gârbea, „totul a fost scris: noul autor nu mai poate face altceva decât să înlesnească întâlnirea clasicilor…“. Cu o completare: de astă dată Shakespeare nu mai e Shakespeare, iar Gârbea nu mai e Gârbea…