Istoria între basnă și letopiseț: pe marginea unei teme identitare

Ovidiu Pecican este un temeinic medievist, cu o erudiție care-i incumbă cercetătorului în domeniu, de care dispune fără ostentație, și care reușește în același timp să fixeze o temă și să o urmărească de-a lungul istoriei cu obstinația pasionatului, cu acribia și minuția unui detectiv. Titlul noii sale cărți, Românii. Stigmat etnic, patrii imaginare. O căutare istorică (Humanitas, 2022), evocă mai multe lucruri deodată: o sinteză, o istorie a imaginarului focalizată pe o temă identitară, o problematică a identității transpusă într-un context tensional. Și într-adevăr, tema aleasă este precedată de o serie de studii anterioare: Lumea lui Simion Dascălu (1998), ediție critică din Grigore Ureche, Simion Dascălu, Letopisețul Țării Moldovei (2007), Letopisețul unguresc (2010). Ovidiu Pecican face parte dintr-o familie prestigioasă de istorici români care au deschis studiul istoriei către un public mai larg fără a renunța la competență, ci la un anumit tip de formalism didactic, la o încărcare masivă a da ­telor în cuprinsul pa ginii, la un academism in transigent cu cei din afara domeniului, la jargonul specialistului etc. Este ceea ce au făcut Neagu Djuvara cu Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Lucian Boia cu istoria modernă, De ce este România altfel?, Cum s-a românizat România etc. sau Cătălin Pavel pentru arheologie cu Arheologia iubirii: de la Neanderthal la Taj Mahal sau Animalele care ne fac oameni: blană, cozi și pene în arheologie. Iar volumul de față o ilustrează din plin pentru că în mod inedit pentru cititor el este și o istorie a unei istorii sau mai precis is toria unei căutări istorice. Ovidiu Pecican ne însoțește pe firul propriei sale căutări, asemeni unui detectiv care investighează un caz dificil care necesită răbdare, dar pune în joc și neprevăzutul, șansa descoperirii unui detaliu relevant, a unei referințe plasate în mod neașteptat într-un text și care duce cu un pas mai departe căutarea într-un nou orizont de semnificație. Există, prin urmare, o poveste a felului în care istoricul Ovidiu Pecican se lansează într-o aventură pornind de la o serie de premise-intuiții pe care le dorește probate, prin adăugarea unor noi dovezi la dosar, clarificări, reconsiderări.

Cartea ne întâmpină cu un ton colocvial, cu fragmente care ar putea fi integrate oricând unui volum de memorii, cu o serie de confesiuni, cu portretele unor istorici, cu un palpit existențial care însoțește fiecare nouă descoperire. Cercetarea pornește de la un fapt scandalos, dar imposibil de trecut cu vederea, de evacuat din istorie, și anume interpolările lui Simion Dascălu la Letopi sețul Țării Moldovei al celebrului cronicar mol dovean, Grigore Ureche. Scandalos pentru că 1. Simion Dascălu introduce o variantă a originii ro mânilor care o contrazice pe cea a lui Grigore Ureche și implicit întâietatea ro mânilor pe teritoriul pe care-l ocupă în acest mo ment, precum și noblețea unei fuziuni a elementului roman cu cel geto-dac, 2. varianta respectivă este extrasă dintr-un pomenit și neidentificat Letopiseț unguresc, cu alte cuvinte servește unui context istoric litigios mai amplu între cele două națiuni, română și maghiară, privind drep ­turile și libertățile, sta tului politic al românilor din imperiu și ulterior le gitimitatea lor pe terito riul unei părți a vechii mo narhii austro-ungare. Ovidiu Pecican ilustrează în gestul acestui istoric cu carte situat însă, pe scara socială, mai jos de înaltele dregătorii, un reflex al modernității, imaginând riscurile asumate pe baza reproșurilor, unele într-un registru injurios, care i se fac de către o serie de cronicari care aleg să invalideze polemic teza pusă în circulație de el, care nota bene nu-i aparține, dar căreia i se face purtător de cuvânt.

Până la un punct, avem o istorie a ecourilor pe care această interpolare le provoacă în timp în istoriografia românească începând cu Dimitrie Cantemir, Dosoftei și continuând cu stolnicul Cantacuzino etc. Aceasta pentru că Letopisețul Țării Moldovei care ne parvine în copie cu această interpolare reprezintă un text fondator de istoriografie românească. Calificarea tipului de text cu care operează Simion Dascălu drept basnă, adică ficțiune în raport cu rigorile unui hronograf sau letopiseț ca istorie, adică respectând un adevăr istoric, nu reduce pentru Ovidiu Pecican relevanța sa și importanța prezenței sale în letopisețul lui Ureche. Iar istoricul reușește să urmărească tema pe care o deschide această istorie alternativă nu doar în documentele unor cronicari și istorici români preocupați de configurarea unui profil identitar cu atributele demnității, ci și documente maghiare care ilustrează o posteritate productivă a textului, și nu, în primul rând, existența sa. Textele cunoscute unui medievist și în principiu familiare unui filolog care urmează cursul de Literatură română veche, precum Istoria hieroglifică sau Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor sunt revăzute prin revenirea pe turnanta unor lecturi succesive cu noi informații. Ovidiu Pecican se mișcă nu doar în spațiul sud-est european sau central european, ci și în Europa Renașterii sau cea care vede zorii modernității pentru a face conexiuni, a stabili relevanța unor contexte culturale menite să lumineze situații particulare. Iar lecturile sale pomenite ca atare, dar nu prin note de subsol, în tradiție academică, ci prin enunțarea contextului, a vârstelor lecturii, a felului în care lectura s-a imprimat și a decis un moment esențial al cercetării, ne inserează în istoria cercetării ca fapt personal, ca desfășurarea de evenimente proprie unui roman. Acestei particularități tulburătoare a textului lui Pecican i se adaugă și faptul că istoricul ne pune în fața documentului despre care vorbește cu sublinierile sale, text căruia i se adecvează ca hermeneut urmărind elemente care țin de stilistică, de psihologie care derivă din profilul autorului textului dedus din câteva circumstanțe și din istoria de familie, din interesul intelectual sau politic corespunzător poziției autorului, dar și formației sale academice la diferite școli, din felul în care textul rezonează cu celelalte cu care are în comun tema. Cu alte cuvinte, avem discret așezată în fața noastră și o istorie intelectuală gravitând în jurul unei probleme pe care o ridică un text altfel insignifiant ca întindere, dar conclusiv pentru ceea ce ar putea fi o istorie alternativă. Pentru că Ovidiu Pecican acordă importanță și părții de ficțiune, mai precis acelui discurs care duce cu sine amprenta indelebilă a unei personalități, oricât de solid construite intelectual și oneste moral.

Ceea ce reușește admirabil acest istoric cu aplomb filologic este să reconstituie o problematică mult mai amplă, anunțată în titlu, aceea a identității, într-un context și el amplu, al istoriei imaginarului, pornind de la un text cu aspectul unui bruion, a unei mistificțiuni în termenii lui Mircea Anghelescu. Într-un fel, interpolarea lui Simion Dascălu este utilizată ca o hârtie de turnesol în contextul istoriografiei românești, atât în faza ei premodernă, cât și în cea modernă pentru a marca acutele unei sensibilități centrate în jurul etnicului. Parcursul acesta parte detectivistic, parte hermeneutic ilustrează în mod subtil o vocație a construcției acolo unde luminează interesul cel puțin al unei elite deopotrivă politice și intelectuale pentru asimilarea ca să nu spun sincronizarea cu cultura europeană, fapt care ar putea fi o explicație pentru rapida modernizare a României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru adoptarea entuziastă a unui model european, în expresia culturii și civilizației franceze. Volumul lui Ovidiu Pecican mai are meritul de a pune în fața exagerărilor protocroniste nu un tablou deceptiv al întârzierilor, al rămânerilor în urmă așa cum o face, de pildă, astuțios Eugen Negrici în Iluziile literaturii române, ci unul receptiv al implicării în căutarea de sine prin celălalt, a edificării unei identități care este raportată și cultural, nu numai etnic, prin ceea ce apropie elita intelectuală românească a vremii de elitele europene, de lumea europeană, așa cum se desena ea în diferitele etape ale configurării ei.