Augustin Cupșa este autorul a două romane Perforatorii (2011) și Așa să crească iarba pe noi (2017), iar după Marile bucurii și marile tristeți (2013), Străinatate, apărut la Humanitas în 2022 este al doilea volum de proză scurtă. Aparent, prozatorul inversează un parcurs „clasic“ de la proză scurtă la roman, o ordine a dificultății și ea aparentă, pentru că proza scurtă solicită în raport cu amploarea epică a romanului, a dirijării aluviunilor și a întreținerii fluxului, a ceea ce eu aș numi o tensiune, o capacitate de a concentra, de a mobiliza detaliile, curenții de suprafață, adică o intensitate. Această intensitate se remarcă în toate povestirile lui Augustin Cupșa, fără nimic din aditivii spectaculosului, pentru că lumile vizitate sunt cumva marginale, la propriu și la figurat, iar regimul povestirii este cel al banalului. Chiar atunci când există premisa unei accelerări, precum în povestirea care dă numele volumului Străinătate, ceea ce pare a fi un cadavru eșuat în păpuriș, pretext pentru un crime story, pentru o ruptură de nivel, se dovedește a fi un manechin unisex. Pe un fond existențial monoton, acutele se disting în interstiții, în pliurile pe care o viață le face, în aparteurile pe care o situație le creează, în acele mărunte considerații, gânduri răzlețe, aprecieri, observații colaterale, deduceri pasagere, stări tranzitorii, din infinitezimalul atomizat al unei existențe, din pulberea ei care se organizează asemenea piliturii de fier în prezența unui magnet. Numai că toate aceste nebuloase se desfac uneori spectaculos prinzând în coada ochiului un fragment de blândă apocalipsă, precum în Într-o zi doar praful, sau de declin organic înscris în linia destinală a deziluziei universului feminin, precum în Soldații mergeau prin zăpadă sau a lumilor de obiecte transformate într-un anticariat, precum în Imponderabil. Există o străinătate palpabilă a plecărilor dincolo de granițele țării, a dizlocărilor și depeizărilor, a despărțirilor fără întoarcere, a dispariției într-un departe incomensurabil cu povești de familie care transcriu o dinamică a societății românești a unei tranziții aparent fără sfârșit. Dar Augustin Cupșa nu transpune în proză elemente de sociologie, nimic zolist în privirea pe care o aruncă societății. Pentru că mai există și cealaltă străinătate, abisală, a unei alienări profunde, care aduce cu sine o imposibilitate de a comunica sesizabilă mai ales în relația dintre femei și bărbați, dar și dintre părinți și copii.
Volumul nu este lipsit de dialoguri, creând astfel iluzia unor prezențe depline în câmpul tensional al relațiilor, dar privite cu atenție dialogurile sunt în esența lor monologuri. Universul celuilalt nu se deschide, este intuit, tatonat, străin, neclar, impredictibil, dedus din gesturi cărora le este asociată o psihologie, un scenariu deductiv. În acest sens, povestirile lui Augustin Cupșa împărtășesc un aer de familie cu cele ale lui Ian McEwan, lipsite de cruzimea acestora, dar nu și de un fel de restriște care le bântuie de la un capăt la altul. Ceea ce prinde însă această proză este ceva din zona insesizabilului, a unei stări sufletești pe care personajele o poartă cu ele, dar care pare să configureze cu o binecunoscută metaforă meteorologică, o atmosferă, un aer al timpului, dar și al locului. Acest inefabil caracterizează îndeobște perioada postrevoluționară, a unei societăți românești care-și caută stabilitate în noi cadre de existență, în timp ce vechiul regim își prelungește umbrele într-un regim crepuscular al destrămărilor de tot felul. Aș numi aici, fără pretenția de a ridica demnitatea conceptului, două senzații-sentiment: cea a marginalității și cea a insolitării. Nu este vorba de geografii ale marginalității, ci mai degrabă de o marginalizare, nu în linie socială cu dezmoșteniți ai soartei, cu defavorizați, cu „cazuri sociale“ etc., ci cu o situare în margine, pe circumferință, centrifug, alături, într-o lume care se dizolvă lent, care se dezmembrează, care trăiește un minorat perpetuu. Această lume nu are căldura și solaritatea și vivacitatea mahalalei, bucuria de a trăi tabietard, o modestie voioasă, împlinită, autocentrată, cu bucurii mărunte, o domesticitate blândă, aproape idilică a orașelor patriarhale. Ea are ceva descompus, fărâmițat, desperecheat, trist, nevolnic, o lume a resturilor, a derelictelor, plutind în derivă, rămasă în urma unui cataclism care a lucrat pe dedesubt subminându-i sensurile. Cealaltă senzație-sentiment a singurătății ține de desfacerea liantului comunitar, a solidarităților de cartier, de familie, a agregărilor amical-petrecărețe, a bucuriei vieții cu mărunțișurile ei delectabile. Lumea pe care ne-o pune în față Augustin Cupșa este una postapocaliptică, numai că spre deosebire de „apocalipsa veselă“ a Vienei finiseculare, aceasta este o apocalipsă tristă a României postcomuniste.