Horațiu Mălăele este un om foarte ocupat (actor de teatru și de film, regizor, desenator, poet), așa că, firesc, a decis să câștige timp, publicând trei cărți (aproape) deodată: Tehomir, O poveste cam ciudată și Poezii și vorbe-n vânt, plus, pentru cea din urmă, ilustrațiile în binecunoscutu-i stil mălăelean. În toate aceste cărți, subțirele ca lianele liniilor din desenele sale, Horațiu Mălăele se mișcă și-n scris cu naturalețea cu care ia în stăpânire scena și sala ; un talent care-și croiește, cu spirit liber, formele de manifestare spre acea profunzime proprie oamenilor dăruiți cu har și știința de a-l transmite mai departe. Prea-plinul său imaginativ, nevoia de comunicare, de a semnifica gânduri și întâmplări, caută necontenit noi forme de viață artistico-literară. Așa au ieșit în lume și cărțile care mi-au inspirat aceste rânduri.
Tehomir este o amintire a copilului Mălăele, care, cu puterea sa de înțelegere de atunci, caută „un răspuns clar la lucrurile care s-au petrecut“ în anul 1957, „smulgând din temnițele ucigașe ale memoriei“o poveste din copilăria sa marcată de aberațiile ucigașe ale instalării comunismului în România, sau, cum spune autorul, o „poveste din vremea unei copilării miraculoase, trăită în mocirla unei lumi aflate la răscruce“.
Tehomir este satul bunicilor autorului, unde copilul Mălăele este nevoit să se „carantineze“ după ce colegul său de bancă a murit de tuberculoză; o izolare pe care el o trăiește ca o „binecuvântare“. Numai că, așa cum spuneam, suntem în anii în care puterea comunistă se năpustește asupra oamenilor, osândindu-i cu „binefacerile“ sale: confiscarea pământurilor, a animalelor și uneltelor agricole, suprimarea celor mai elementare libertăți.
Autorul are știința de a nu cădea în repetiție cu această temă căreia autori importanți i-au consacrat pagini memorabile în literatura română, introducând în chip firesc și acea dimensiune a fantasticului întâmplărilor menite să le ridice simbolistica și tensiunea rememorării. Pentru că, natura însăși este dată peste cap de absurdul acțiunilor sadicei stăpâniri bolșevice, dezlănțuind peste satul tihnit de odinioară ploi și uragane apocaliptice, generând un univers coșmaresc. Zvârcolirea cerească lasă în urmă o mocirlă atotstăpânitoare, ce se întinde peste ulițele și casele satului, umplând pământul cu „broaște negre cu ochi galbeni, mari cât câinii“, imaginile grotești intrând în viața oamenilor și însoțind cu puterea semnelor divine timpurile ieșite din matca normalității, aruncând totul în brațele dezastrului, stricând obișnuința, ca să „prindă putere răul“: „ Cerul se despică asurzitor și timp de câteva ceasuri apele căzură peste sat ca o cascadă. Apoi se auzi o huruială, ceva nemaiauzit, venită parcă de dincolo de biruința minții și aparența lucrurilor. De la deal, dinspre Miculești, o viitură cât un munte se năpusti peste satul Tehomir, luând pe sus, într-un amestec tragicomic, cai, căruțe, cotețe, șure, vaci și boi cu craci-n sus, porci umflați, curci și găini și tot ce mai rămăsese după înghețul cel mare.“
Și, întra-devăr, răul a fost cât se poate de puternic, schingiuind oamenii, alungându-i din rostul lor, cum se întâmplă și cu bunicul autorului, i-a făcut slugi pe pământul lor. Când bunicul cedează și în cele din urmă semnează, dând pământul statului prădător, natura însăși este din nou lovită în normalitatea sa milenară, ceea ce o silește să se manifeste în izbucniri fantastice, potențată de forțe supranaturale. Ea suplinește, astfel, neputința oamenilor de-a se opune iraționalului curs al istoriei.
Tot în regim fantastic este prezentată și despărțirea oamenilor de trecutul monarhic al țării, reprezentat de palatul regal care se pierde, cu toate însemnele și minunățiile sale, în înaltul cerului, lăsând oamenii nedumeriți, triști și însingurați : „Palatul văzduhului și al singurului nostru rege se îndepărta tăcut. (…). Încă luminat, trăgând după el iedera atârnândă, palatul își pierdu și el conturul planând peste dealul Ciovârnășanilor, după care rămase multă vreme pe cerul înstelat doar un punct luminos, confundându-se cu una dintre stelele acelui nopți de pomină, dar noi, turmă rătăcită într-un crâng al lumii, știam că nu-i o stea, nu, doamnelor și domnilor, ăla-i palatul palatelor, palatul singurului nostru rege mare și adevărat.“
Și în celelalte povestiri, „cam ciudate“, după propria-i mărturisire, Mălăele creează, numai din câteva cuvinte, personaje memorabile și întâmplări în care neverosimilul se încarcă de firesc, iar, cum spune Andrei Pleșu, de „isprăvilele“ scrisului său n-ai cum te plictisi, „pentru că în aura lor te pierzi și te regăsești, te bucuri și oftezi, te amuzi și cazi pe gânduri“.
În povestea care dă chiar titlul cărții, O poveste cam ciudată, un personaj de esență gogoliană, cum îl caracterizează însuși autorul, intră în caruselul unor întâmplări prin care „tensiunea prinde contur, iar logica se destramă“. Victimă a unui accident de circulație, Eliad Consul,„omul fără însușiri“ care-și duce existența într-un anonimat protector la un institut de proiectare, capătă păguboasa capacitate de a subtiliza cu mâna betegită, fără „consimțământul“ posesorului ei, lucrurile de valoare ale oamenilor cu care vine în contact. „Depersonalizat“ de mâna buclucașă care îi dictează toate mișcările, punându-l în încurcături cumplite, expunându-l oprobriului și batjocorii publice, Eliad Consul nu poate scăpa decât prin metamorfozare, dar nu în gândac, precum la Kafka, ci în „strălucitorul“ Leonard Gold, „consilier pe probleme de politică externă în cadrul Administrației Prezidențiale a Republicii Dominicane“.
În schița Pașcani, liniștea și mohoreala gării de provincie, în care „o tânără femeie, mărunțică, cu fața ovală și ochi tătărești“ mânca salam de vară cu pâine, este tulburată de sosirea trenului Orient Expres, al cărui însoțitor, coborât pe peron, ține un scurt discurs într-o limbă română aproximativă, prin care invită lumea într-o călătorie de vis, la „orașu de pe ape Venezia, minunat pământu al muzicii Viena, oraș al lumina Paris, și multe, multe, pe tot drum cu bucătărie fantastic, toate servit de ozpatar personal“. După ce mirificul tren se pierdu în zare, lăsând „ca o boare, prin frunzișul salcâmilor ce străjuiau peronul, sunetul unei viori ce povesti, trist și grăbit, o iubire neîmpărtășită“, în gară intră, de această dată, „lungul tren de căltori, plin cu oameni obosiți, tăcuți și nemișcați, aidoma unor păpuși uriașe cu fețe de ceară“, navetiștii noștri cei de toate zilele, pentru a „pleca greoi, dar hotărât, spre următoarea destinație, Pașcani“. Un contrast între un comic subțire, „de extracție rară“, cum spune Lovinescu, și o tristețe copleșitoare își dau mâna, iată, într-un text de doar câteva pagini. Mălăele știe, cum spune același Lovinescu, că „nu tot ce ne face să râdem în viață, ne face să râdem și în literatură. Sunt glume care îngheață pe pagina albă de hârtie“, cum se întâmplă și în această admirabilă povestioară mustind de viață adevărată.
A treia poveste a cărții, Caseta, este istoria tristă a unei femei încarcerate cu copilul său de numai câțiva ani, executată ulterior, pe care, peste timp, bătrânul de acum, o spune nepotului său, prin bucata de zid, păstrată într-o casetă, pe care se mai află urmele sîngelui femeii.
După cum se vede, Mălăele și-a esențializat povestirile, atât în Tehomir, cât și în cele trei de mai sus, condensându-le prin episoade care dau sens istorisirilor. Citind cățile lui Mălăele, mi-au revenit în gând Povestirile orientale ale lui Marguerite Yourcenar, cu toată încărcătura lor „de boare de abur care ia pe dată chip de realitate“, precum și misterul narativ al lui Borges, care vine din fanteziile unor ficțiuni exprimate cu economie de cuvinte. O „strategie“ creatoare pe care o urmează și Mălăele în poveștile sale, când pline de umbre, când limpezi ca zilele de vară. Numai că, în timp ce la Yourcenar povestirile sale vin din legende și mitologie, iar la Borges din literatura lumii decantată printr-o uriașă cultură, cu „întruchipări magice datorită savantelor combinații de cuvinte ale unui mare prestidigitator literar“, conform lui Llosa, la Mălăele istorisirea captează viața de zi cu zi, cu toate ale ei, bune și rele.
Remarcabil în aceste povestiri este faptul că ficțiunea nu izolează realitatea, ci, dimpotrivă, îi întărește conturul, dând credibilitate unei răsfrângeri totale a acesteia în viața oamenilor. De asemenea, natura este solidară cu durerile oamenilor, imaginara sa dezlănțuire are punctul de plecare în realitatea unor stări de lucruri care tulbură normalitatea.
După o viață în care a întrupat atâtea personaje, Mălăele simte mirajul cuvintelor, puterea lor de-a recrera lumea. Și pentru asta nu are nevoie de fraze lungi, explicite, în care să se îngrămădească amănunte care parazitează povestea. Mălăele scrie scurt, sculptând cu răbdare cuvântul din propoziții, cuvânt care trebuie să dăinuie, să-și împlinească rostul fără a se furișa spre alte înțelesuri. Cuvintele sale se nasc, precum în viață, din tăceri însoțitoare, din șoapte și mirări, din murmurul depărtărilor și vuietul prezentului.
Așa cum Borges spunea, atât de adevărat, că este „putred de literatură“, Mălăele este încărcat de roluri, de vieți trăite prin cuvinte și tăceri. De aici vine nestăvilita sa imaginație, știința de a-i prinde conturul uman.
Un mare filosof încerca să ne convingă că limbajul, cuvintele se zbat să descrie o realitate care, adesea, este în luptă cu spiritul. Iar spiritul iese de puține ori învingător. La Mălăele, poveștile, poeziile și „vorbele sale-n vânt“ descriu în primul rând puterea de-a imagina care întotdeauna iese învingătoare, vrăjind timpul, locurile și oamenii.