A apărut, la Editura Curtea Veche, antologia de poezie O propoziție despre libertate, cuprinzând poezia lui Markó Béla din perioada 2018-2022, traducerea din limba maghiară și note de Kocsis Francisko.
Este vorba despre o carte în care, în ciuda titlului și a coperții îmbrăcate în azur, gândul și vocea poetului vin de profundis. Nici nu se putea altfel. Temele predilecte ale lui Markó Béla sunt moartea și viața, patria și libertatea, istoria cu războaie vechi și noi, cu eroi și trădători, cu învinși și învingători. Chiar și atunci când prinde așezată în vers, ca într-un ierbar, o floare, poetul o face încredințându-și cititorul că toată viața și toată moartea, că roata istoriei, sub cerul cu stele îndepărtate dar nu indiferente, toate cunosc clipa aceea de grație și întreg destinul acelui fir vegetal și al mâinii care îl așază acolo, în moarte și, în același timp, într-o precară formă de veșnicie. Floare, piatră, cântec de pasăre, nimic nu e întâmplare, nimic nu e fără rost în acest univers plin de neliniști, sub care se ascunde o melancolie grea, o durere și o dragoste de oameni, de viață, de țară care conferă coloană vertebrală poemelor. Un melanj între o rafinată înțelegere intelectuală a societății, a firelor din care e urzită istoria, a jocurilor din spatele scenei care este lumea și sentimentul destinului implacabil, amintind de tragedia antică, melanj care e topit în poemele care aproape că par cuminți. E admirabil acest meșteșug de a lăsa să se întrevadă atât de multe, atât de grele emoții, fără a le etala, explicit, pe versul transformat în tarabă.
O altă calitate a poetului Markó Béla este aceea de a fi „acasă“ atât în poemele citadine cât și în cele de viață rustică. Mai mult de atât, nu există o formă de expresie schizoidă, ci o hibridizare a celor două stiluri care alcătuiesc această formă de expresie aparte, specifică lui Markó Béla, și care se adaugă stilului său poetic puternic dar lipsit de stridențe.
Satul și orașul sunt patria, de aceea pot însemna ambele, atât de firesc, „acasă“. Patria este firul roșu al poeților maghiari transilvăneni și nu doar al celor clasicizați, ci și al celor contemporani. Un patriotism autentic, care nu e nici clamat, nici strident și, cu atât mai puțin, căutat. Cât de greu e să găsești acest sentiment și să-l redai în poezie vedem în poezia contemporană românească, probabil, din cauza faptului că, după deceniile de dictatură comunistă, ideea de poezie patriotică a fost pentru mult timp compromisă. La Markó Béla patriotismul e dragoste și datorie sacră. Analizând aceste două sentimente, așa cum sunt ele „cântate“ în poezia sa, dragostea și datoria încep cu părinții. Mai trebuie remarcat faptul că dacă, în lirica românească, figura centrală a iubirii filiale e ocupată de mamă, în poezia maghiară transilvăneană acest loc îi revine figurii paterne. Dacă mama din poezia românească este o figură idealizată, transfigurată, amintind de figura sfintelor din icoane, tatăl din lirica poeților maghiari transilvăneni este unul „în carne și oase“, este stâlpul casei, arborele lumii, muntele ce veghează și umbrește mereu, chiar și atunci când e tarat de cele mai omenești căderi, el este umbra unui axis mundi, lumea fiind familia și de aici, din această familie, crește semnificația, simbolistica puternică a casei, a satului, a orașului, a patriei. Patria este iubită ca o ființă, ca un părinte, este vie, palpabilă, nu e o noțiune abstractă. Această carnație a patriei, a familiei și dragostea copleșitoare pentru ele sunt constante ale acestei lirici speciale și sunt prezente și în poezia lui Markó Béla, căruia îi datorăm remarcabile poeme închinate Transilvaniei, cu peisajele sale culturale complexe: „Așa-i întodeauna vara pe la noi,/ se pot vedea urmele viitoarei ierni/ chiar în timp ce ne dezvelim statuile“ (Vară transilvană).
Tot în siajul iubirii de patrie se înscrie și prețuirea moștenirii literare, reverența față de înaintași, scriitorii maghiari din Transilvania. Amintirea lor e adusă în fața cititorilor prin portrete de tip camee, iar sugestia, amănuntul biografic, versul „celebru“ prins în pânza poemului, adresarea directă, ca și când singur spațiul, nu și timpul contează, dau multor poeme, dincolo de valoarea literară, și una de istorie literară „mascată“: „Asta e poezia, indiferent la care barieră/ am aștepta, în fereastră se va afla întotdeauna/ József Attila. O strofă iluminată.“ (Acceleratul de noapte).
Și totuși, timpul este cel ce stăpânește totul în poezia lui Markó Béla. El acaparează și supune totul decăderii, fragilizării până la dispariție. Sentimentul efemerului se împletește cu acuta senzație de nedreptate, de lipsă de coerență a lumii care cunoaște un singur drum, acela înspre moarte. În această lumină patria, cu tot ce înseamnă ea, părinți, cămin, apartenență, toate sunt cu atât mai prețioase. Despărțirea de ele este o certitudine, la fel și faptul că, până și aceste repere cu valoare sacră vor pieri cândva. Iată așadar și natura diferită a melancoliei din poezia maghiară față de cea românească. Pe acest fundal al decrepirii, boala este o consecință firească.
Florile, gâzele, păsările formează un delicat, dantelat contrast față de fundalul elegiac. Ele sunt izbucniri de credință ale unui poet care își mărturisește necredința, oferind, în același timp, poeme pline de frumusețe și profundă cunoaștere teologică.
Sunt remarcabile poemele despre revoluție, poemele cu temă politică, despre război, dar și despre pandemie și mască, niște teme dificil de „tratat“ liric: „E pandemie. Pe stradă furișăm priviri/ spre femeile care poartă mască. Indubitabil,/ masca potențează imaginația.“ (Tranziție pașnică).
O propoziție despre libertate este cartea unei iubiri posibile în care adevăruri aspre despre viață și moarte, literatură și istorie sunt „povestite“, aceasta fiind una din caracteristicile poeziei lui Markó Béla, într-o manieră pe care poetul nu se dă în lături să o prezinte explicit: „bineînțeles că eu acum nu fac decât să dau ocol/ temei, deoarece nu vreau să scriu despre miere, ci despre cafea,/ adică despre rolul cafenelelor în viața noastă“ (Surogat de cafea). Este o tehnică pe care o folosește în acest volum, fără a fi deranjantă și fără a fi ușor de depistat de către cititorul de plăcere. Tablourile lirice din care e constituită O propoziție despre libertate încep de la general pentru a ajunge la particular, au un incipit cu reverberații melancolice, profund personale și la care se poate raporta cititorul după care poetul desfășoară un fir epic, un fir al Ariadnei, prin care îl conduce pe acesta fie pe terenuri… mișcătoare, fie pe unele mai puțin cunoscute, fie îi relevă propriul punct de vedere asupra unor probleme de etică, de morală, de viață. Întotdeauna acest traseu liric, încărcat de emoție a cărei gradație e calculată, pregătită după un mini scenariu, punctul final este neașteptat și de o rară frumusețe. Iată doar un exemplu în acest citat mai amplu: „(…) într-una din nopți m-am trezit că de-afară/ luminează luna și că la fereastră, cu spatele/ la mine, stă o fată cu părul argintiu revărsat/ până la brâu, într-o cămașă de noapte albă/ până la glezne, se piaptănă și fredonează/ foarte încet, o priveam vrăjit, apoi,/ răsucindu-se, a privit înapoi, poate a simțit/ că nu dorm, din torentul strălucitor al părului/ minunat s-a ivit chipul zbârcit al unei bătrâne,/ ca o stâncă în spatele cascadei, m-am îngrozit,/ mi-am strâns dureros pleoapele,/ nu voiam să știu că în bunica înveșmântată/ mereu în negru, cu conci, locuiește o fată/ tânără. Că așa e, de fapt. Că e și așa.“ (Clar de lună). E o metaforă potrivită pentru poezia lui Markó Béla.
Chiar dacă este un poet cunoscut, Markó Béla merita o pagină care să cuprindă câteva repere biografice, iar poemele meritau un corp de literă mai mare. Kocsis Francisko și-a asumat rolul de mesager între literaturi, traducând și făcând astfel cunoscute creațiile poeților de acasă, de lângă noi, poeții maghiari. Este un demers din care toată lumea are de câștigat. Până la urmă, libertatea înseamnă cunoaștere.