Tipurile de roman propuse și impuse de Nicolae Manolescu în Arca lui Noe ne sunt binecunoscute: doric, ionic și corintic. Ele au fost readuse în discuție de critic chiar săptămâna trecută într-un editorial foarte interesant din R.l.. Există trei elemente sine qua non cu care se operează pentru a stabili caracteristicile ce diferențiază aceste tipuri de roman: autorul romanului (să-l notăm cu a), naratorul (n) și personajele (p). În romanul doric, un autor omniscient relatează totul din exterior. Sau, altfel zis, autorul este și narator atotștiutor și situat în afara acțiunii (ceea ce printr-o formulă matematică simplificată s-ar exprima așa: a=n). În romanul ionic, apar unul sau mai mulți naratori subiectivi, care, logic, și-au pierdut omnisciența și care sunt aleși dintre personaje (adică, matematic: n=p). Celălalt tip de roman, corintic, amestecă vocile și nu mai respectă cu strictețe regulile obișnuite ale genului, inclusiv pe cele legate de verosimilitate.
Ei bine, pornind de la aceste categorii, eu mă întreb dacă nu cumva avem de-a face, de fapt, în toate cele trei cazuri cu un autor omniscient. Nu cumva naratorul-personaj din romanul ionic este doar un truc auctorial? Nu cumva, în fond, și acolo cel care vorbește este tot autorul, deghizat însă într-un personaj ce prezintă totul prin prisma sa personală, din perspectiva sa inevitabil parțială?
Așa încât, dacă acceptăm că în realitate autorul este omniscient, că este cel care mânuiește în absolut firele narative, eu aș părăsi deocamdată această teorie care definește și deosebește diversele tipuri de roman și aș porni de la o altă premisă. Și anume, creatorul edificiului epic de extraordinară complexitate care este romancierul ar putea să fie asemănat, în omnisciența sa, cu un fel de zeu decăzut, marginal, care este prins într-o ambițioasă lucrare: el caută să refacă, să însuflețească pe cale verbală o lume (chiar lumea însăși, în cazul celor mai buni dintre prozatori!). E un arhitect și e un constructor de miză mare. Formele de scriitură, strategiile auctoriale îi stau toate la îndemână și le utilizează după cum binevoiește, în diferite combinații și dozaje, condus de inspirația și de știința sa. Întreaga lui trudă este subsumată, desigur, țelului înalt pe care și l-a fixat: acela de a da trup și ființă, prin cuvinte, unei lumi a omului, și, totodată, de a cerceta, de a desluși și descrie câte ceva din ceea ce înseamnă misterioasa natură umană și tulburătoarea condiție umană.
Întorcându-mă la clasicele de acum categorii ale romanului, doric, ionic și corintic, și la raporturile dintre semnatarul/ autorul romanului, narator și personaje, să spun că aceste rânduri mi-au fost stârnite de un comentariu critic care plasa recentul roman publicat de mine în categoria doricului, ceea ce m-a pus pe gânduri: oare, așa stau lucrurile?
În romanul acesta, având în vedere și caracterul cărții (cronică, frescă, după cum s-a observat), având în vedere și dimensiunile sale extinse (ca număr de pagini, ca număr de personaje „principale”, ca durată povestită, înfățișată – circa o jumătate de veac), eu am preferat să asamblez cele trei elemente astfel: semnatarul cărții este și naratorul/ cronicarul (din primul moment asumat!) al peripețiilor, un narator cu subiectivitatea, cu părtinirea date de simțirea sa, de modul său de a judeca ceea ce trăiește, dar și un narator care practică un fel de cameleonism al scriiturii, totuna cu a-și schimba vorbirea, de la capitol la capitol, în funcție de personaj, ceea ce se vrea o formă de identificare a sa cu diversele personaje și o relatare prin ochii acestora. Iar autorul-narator devine și el personaj în roman: în final, el se alătură personajelor pe care le-a imaginat (de precizat: în opinia mea, până la urmă, în desfășurările epice totul devine imaginar, chiar și ce este real, ce s-a petrecut cu adevărat!) și împarte aceeași soartă cu personajele sale. Pe scurt: autorul e narator, naratorul e personaj (a=n=p). În plus, principiul verosimilității este încălcat prin intruziunea de fantastic (e drept, în puține pagini din cele șase sute e părăsit realismul sever, dar, prin secvențele de la sfârșit, ruptura este fățișă, este violentă și echilibrul realist este neîndoielnic zdruncinat!).
De aceea mă întreb: ceea ce am scris eu este doric, este ionic, este corintic sau este altceva?