Doi poeți maghiari în traducere

Poetica realului“, în variantă maghiară

S-a observat mai demult, încă de la primele traduceri românești ale optzeciștilor germani (Vânt potrivit până la tare, 1982) din România că similitudinea condiționărilor istorice generează, în literaturi cu morfologii diferite, răspunsuri asemănătoare.

Un bun exemplu în acest sens îl constituie volumul poetului harghitean Lövétei Lázár László, intitulat Munca la negru, recent tradus în românește de Kocsis Francisko. Un volum care, atât prin pre-textul, cât și prin textul său intră în dialog cu poezia optzecistă românească, de care îl apropie nu tradiția – complet diferită – a literaturii maghiare, ci, cum spuneam, reacția artistică similară la o condiționare istorică.

Munca la negru pornește, ca și o parte din literatura optzecistă românească (de pildă, cea „cu navetiști“, cum este manifestul Budila-Express, al lui Alexandru Mușina) de la o experiență personală a autorului. O experiență-limită, catalizată de contextul social-economic din România și din Europa de Est, în primul deceniu de după căderea comunismului, și metabolizată într-un volum în care, în mod firesc, autobiograficul și livrescul, prozaicul și liricul pieziș se întrețes.

Experiența de la care pleacă autorul este una banală, chiar dacă dificilă. Student la Politehnică, la Cluj-Napoca, la începutul anilor 1990, Lövétei Lázár László nu reușește să se întrețină în facultate decât plecând din când în când să muncească în Ungaria. Acolo unde condițiile economice, fără să fie strălucite, erau mult mai bune decât la noi. Ca maghiar, a avut avantajul limbii și culturii comune, dar ca originar din România a fost supus acelorași discriminări ca orice zilier străin. Primii ani de după 1989 nu sunt comozi nici în Ungaria: capitalismul sălbatic pătrunde și acolo, iar umanitatea „muncii la negru“ este una pestriță, adunând oameni de etnii diverse și de condiții sociale diferite, cel mai adesea, din cele de jos. Studentul Lövétei Lázár László – care, în plus, nutrea și aspirații literare: după experiența politehnică, va urma Literele, tot la Cluj, devenind azi un important scriitor maghiar– se simte, firește, dublu exilat și dublu discriminat, ca maghiar ardelean și ca intelectual, într-o lume de lumpeni est-europeni preocupați doar de supraviețuire: „De la Cluj la Budapesta/ Sasul ezită înainte de a opri Volkswagenul Transporter/ Pe la Huedin recunoaște că s-a cam temut/ Te-a luat de țigan din cauza pielii arse de soare/ Nu te simți prea jignit/ O fi văzut prea multe filme sasul ăsta în Germania/ Are și el nevoie de adrenalină/ Exersează puțin nostalgia/ Road movie est-european/ Un țigan cu superba lui iubită/ De care ești îndrăgostit/ Îți faci și freza pentru ea la Szentendre“. Se observă, cred, nu doar apropierea de tonalitate cu poezia noastră optzecistă, ci și cea de formulă. Intertextul cultural – nici măcar camuflat – subîntinde o poezie care transformă în „road movie“ (adică în cultură pop) o experiență autobiografică…

Volumul Munca la negru constituie, cum se poate bănui, un splendid act de textualizare a acestei experiențe. Nu folosesc prea des terminologia teoretică optzecistă, în mare măsură artificială, însă în acest caz ea se potrivește mănușă. Căci culegerea recent apărută în românește nu e o simplă literarizare sau transfigurare metaforică a unei experiențe, ci un act de kenoză poetică. Prin care poetul nu a alcătuit doar o „arhivă“ lirică a unei experiențe-limită, ci s-a și eliberat de ea, transpunând-o dintr-o paradigmă existențială într-una literară.

Textul trece, pe rând, prin registrul liric (în special în „vinietele“ care „jalonează“ din loc în loc culegerea), epic (în multe rememorări, inclusiv de episoade de copilărie harghiteană, fără legătură cu „munca la negru“, cum ar fi Hârtie comestibilă) și chiar dramatic (în amplul poem Gulaș cu cartofi, structurat ca o piesă, dar și în Fărșangul bărbaților, excepțional poem goliardic în stil post-comunist). Tendința poetului de abolire a genurilor e la fel de evidentă ca și palierul livresc, care dublează discret „arhiva“ de momente și întâmplări și se intercalează cu episoadele prozaice, ca o formulă insolită de supraviețuire: „Dar să nu-ți pierzi ritmul/ Deci:/ Dă Doamne ca omul care lucrează cu ea (a 6-a lopată de nisip)/ Să simtă mare mila Ta (a 7-a lopată de nisip)/ Să-și păstreze sufletul și trupul întreg (a 8-a lopată de nisip)/ Să se bucure de rodul muncii sale după mila Ta (a 9-a lopată de nisip)/ Și să dobândească viața veșnică (a 10-a lopată de nisip)/ Prin Domnul nostru Isus Cristos (a 11-a lopată)/ Amin/ (a 12-a lopată de nisip, și-i gata betonul).“

Spațiul nu-mi îngăduie să citez mai mult din acest volum iscusit alcătuit și tulburător atât ca experiență conținută, cât și ca experiment literar. Avem în cartea lui Lövétei Lázár László una dintre cele mai bune paralele la optzecismul românesc, venite din literatura maghiară de azi.

Poezia ca arhivă și memorie

Fekete Vince aparține și el generației de scriitori maghiari din România afirmată la finalul anilor 1980 și începutul anilor 1990 (debut editorial în 1995, cu volumul Parázskönyv/ Cartea de jar). Cartea sa Orașul cizmarilor, apărută de curând în limba română în tălmăcirea aceluiași neobosit Kocsis Francisko – în cadrul programului de traduceri reciproce al Interferențelor literare româno-maghiare, organizate de Uniunea Scriitorilor –, este o antologie din trei culegeri apărute la Budapesta: Linie secundară (tipărită în 2018), Orașul cizmarilor (din 2019) și Exerciții de murire (2022).

În pofida faptului că este o antologie, ba încă una alcătuită de traducător, nu de autor, Orașul cizmarilor are o unitate care nu e numai stilistică. În fapt, cele trei cicluri, corespunzând volumelor din care s-a realizat selecția, o structurează pe două axe. Una orizontală, reprezentată de poezia „epică“ a unui topos familiar („orașul cizmarilor“, a. k. a. Târgu Secuiesc, localitatea natală a autorului), prezentă în cel de-al doilea ciclu, și una verticală, reprezentată de poezia „fluxului“ și a „refluxului“ – adică a vieții care sfârșește cu o moarte care nu e decât un nou început –, din ciclurile întâi și al treilea.

Dacă am vorbit de „poezia unui topos“, suntem deja (și) pe teritoriul „poeticii realului“, consacrate de optzeciștii români: „Săltăreț și scânteietor, din cazarma orașului se revarsă/ sunetul goarnei, între zidurile vechii clădiri se aud propozițiile/ scurte ale ofițerului de serviciu, strigătul răsunător atenție!/ al gărzii de la poartă. Case spoite cu albastru deschis, vopsite/ cu alb imaculat, cu streșinile sărind în afară în stânga și-n dreapta,/ cu acoperișuri de șindrilă putredă, cu șarpante disproporționat/ de mari, cu ferestre minuscule cu tăblii de lemn.“ Rădăcinile mai îndepărtate ale acestei modalități sunt de aflat, în poezia noastră, la Mircea Ivănescu – poet pe care Fekete Vince nu cred că l-a cunoscut, și nici nu contează –, însă această omologie românească nu e suficientă pentru a defini formula colegului nostru maghiar.

Aceasta, deoarece, pe lângă ispita poeziei toposului urban familiar (în care, ca și la Mircea Ivănescu, lirismul vine tocmai din aglutinarea enormă de detalii mărunte), mai aflăm în poezia lui Fekete Vince încă una, la fel de importantă: cea a poeziei-lexicon. Axa verticală a volumului, cea a flux-reflux-flux-ului, este alcătuită din somptuoase falduri lexicale, poetul având o vădită voluptate – pe care, în poezia noastră, o întâlnim limpede la Ioan Flora – a Dicționarului. „Realitatea“ se constituie, pentru Fekete, nu din obiecte, ci din cuvinte, care își recapătă, la poetul maghiar ca și la cel român, sensurile denotative. Poezia nu doar descrie realul, ca în Poemul chiuvetei, de Mircea Cărtărescu, ci îl și denumește și-l instituie, într-o înșiruire care mută înapoi realul în lexicon: „Vijelii, furtuni primenitoare, focuri,/ flăcări pârjolitoare pătrund în nedomesticele,/ secretele locuri de întâlnire, între piesele/ de mobilă uzate, roase de cari, de gust îndoielnic,/ năvălesc în băile rămase aici de cine/ știe când, poate din vremuri uitate,/ în interioare alăturate faianțate,/ înfierbântă perdelele croite dintr-o bucată.// prosoapele care poartă însemnele hotelului,/ paturile, fotoliile, covoarele, care îi învăluie/ într-un nor binefăcător, îi acoperă complice,/ îi ascund de ochii lumii“…

Ca orice postmodern, Fekete Vince nu-și propune neapărat să seducă și, deși abandonează stilul înalt și metafora modernistă, poezia nu este pentru el un act de divertisment, ci, dimpotrivă, e Arhivă și Memorie. A locurilor și a oamenilor. O arhivă incompletă, insuficientă, dar din care încep și fluxul, și refluxul, și moartea, dar și viața: „Încearcă să spună cuvinte precum/ viață, trăiesc, exist, vin de undeva din/ adâncul adâncurilor, poate din stomac ori/ din coșul pieptului, da poate din coșul/ pieptului, dar nicidecum din inimă. Exist/ trăiesc, viață, le pronunță – încearcă. Însă/ acum toate cuvintele sunt neaccentuate,/ și viața e neaccentuată, la fel și exist,/ dar și trăiesc, și el, total neaccentuat.“ Nu aș vrea să merg prea departe cu interpretarea (din dorința de a găsi similitudini cu orice preț), însă nu este exclus ca această modalitate de poezie-lexicon să fi fost o reacție, conștientă sau nu, împotriva politicilor de ștergere a identității, la care am fost supuși cu toții, în perioada comunistă, politici care ne-au afectat pe toți, chiar dacă în mod diferit. Nu întâmplător l-am pomenit pe Ioan Flora, scriitor român din fosta Iugoslavie, aparținând, prin urmare, și el unui grup minoritar, ca și Fekete Vince, scriitor maghiar din România.

Orașul cizmarilor este o antologie solidă, care ne oferă șansa întâlnirii cu un important poet maghiar contemporan, într-o selecție cu adevărat reprezentativă și într-o traducere românească de bună calitate. Astfel, putem vedea că până și genul cel mai strâns legat de limbă, care e poezia, cunoaște în epoca noastră deschideri și canale de comunicare, prin care experiențe istorice similare sunt transformate în texte cu multiple interferențe.