Tandrețe aspră
Andrei Novac nu vine, în poezie, nici din așa-zisul „neo-expresionism“ cultivat de nefericiții cenacliști ai răposatului Marin Mincu, nici din pseudo-minimalismul cultivat de succesorii acestora.
Format la Timișoara și aplecat în egală măsură către studiul academic al literaturii (doctorat în 2013, cu o teză despre Valentin Tașcu), el a debutat în 2001 cu o poezie care aborda alte subiecte decât cele ale generației sale: haosul și violența lumii contemporane, fragilitatea condiției umane, criza valorilor, pierderea memoriei ca pierdere a identității.
Volumul recent, Lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre (apărut într-o splendidă ținută grafică, datorată desenelor lui Mircea Cantor), ne reamintește această trăsătură definitorie a personalității lui Andrei Novac, și anume, capacitatea de a merge pe o cale proprie, fără a ieși din limbajul generației sale.
Culegerea este alcătuită, după cum o trădează titlul însuși, din trei cicluri, înlănțuite circular asemenea șarpelui Uroboros. Tema care amorsează discursul liric este cea erotică – teritoriu pe care Novac a dat, la începuturile sale, câteva poeme remarcabile –, după cum depune mărturie o poezie din deschiderea primului ciclu: „felul în care frumusețea ei tăia urâțenia lumii,/ o făcea tot mai albă în zilele calde ale unei toamne,/ prin care ne plimbam cu autobuzele și metrourile din București// felul ciudat al serilor când adormeam în paturi diferite,/ în paturile unor hoteluri,/ toate se strecoară prin luciditatea mea,/ aș fi putut să te iubesc, aș fi putut să vin mai repede,/ niciodată nu m-au durut atât de tare toate.“ Însă erosul de acum este mai aspru, mai grav și, în același timp, mai tandru decât cel de la debut, fiind străbătut de spaime și fantasme, de natura celor care vor alimenta mai ales ciclurile carnea mea și oasele noastre. Într-o lume ca un „carnaval exterior“, în care simțurile simple sunt singurele care mai asigură comunicarea („ochii sunt singurul câmp de luptă,/ ca un oraș abandonat/ în care războaiele nu se termină niciodată“), poetul se întoarce, încet-încet, către singurele certitudini: carnea care doare și oasele care poartă în ele trecutul. Deopotrivă al ființei, al tribului și al speciei.
„Carnavalului exterior“ îi corespunde, însă, unul interior, poetul nefiind, cum spuneam, „minimalist“ nici în expresie, nici în etos. El asumă și metabolizează haosul lumii și povara iubirii, prefăcându-le într-un discurs erotic taciturn, în care trupul femeii este el însuși un sacrament și un inventar de semne misterioase: „sub carnea ta,/ sunt oase albe,/ fiecare dintre ele/ are povestea lui/ suferința și eliberarea sa,/ câmpuri uriașe de oameni/ care au în interiorul lor/ o inimă care bate cu intensitate/ fiecare ritm, fiecare măsură.// în tine/ nu se face niciodată noapte,/ și, cu toate acestea,/ tot carnavalul citadin se ascunde.“
Andrei Novac este și un poet al întoarcerii către pământ: nu pământul belșugului tradiționalist, nici cel metafizic dintre cele „două nopți“ argheziene, ci pământul thanatic, în care ne întoarcem cu toții și-n care se află și rădăcinile identității noastre. În ciclul oasele noastre, această mistică a pământului ancestral este puternic subliniată, întregul volum alcătuind, cum spuneam, un cerc al vieții și al morții, dinainte stabilit: „la sfârșit nu rămâne decât pământul/ din toate fețele pe care le-am văzut/ rătăcite prin mine.// atâtea biserici părăsite, atâtea cimitire cu gardul rupt,/ apoi orașe cuprinse de ploaie și oameni cu inimile/ fixate la ceasurile care bat ritmul firesc al vieților noastre/ de la început“.
Poet al unor arderi puternice, Andrei Novac confirmă în Lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre faptul că se află pe un traseu ascendent. Precauția stilistică și mai multa grijă acordată expresiei fac bine discursului, limpezindu-l și scoțându-i în evidență momentele, nu puține, de inflexiune lirică și de tensiune ideatică. Carnalitatea imaginației este contrapunctată de o rostire mai degrabă austeră, bine echilibrată, de o remarcabilă sobrietate retorică.
Dincolo (sau dincoace) de facondă
Mărturisesc că, deși îl consider pe Dan Sociu unul dintre foarte puținii poeți mai tineri demni de atenția criticului, nu i-am urmărit constant evoluția. Sunt conștient, prin urmare, de condiționările la care mă supun, comentând un volum cum este Ce-ar ști adică un poet despre viață, conținând texte rostite la radio. Având, adică, un sumar alcătuit de altcineva și, în principiu, pe un criteriu exterior celui literar propriu-zis (și anume, capacitatea textelor de a susține o lectură radiofonică).
Totuși, selecția cuprinde suficiente poeme definitorii pentru creația lui Sociu, pentru ca un comentariu „la cald“ să atingă, sper, câteva puncte esențiale ale formulei sale lirice.
O primă certitudine: Dan Sociu este – cel puțin deocamdată – un poet inegal. Între acute ca: „spăl și de-o mie de ori mistria/ dacă-mi cere Meșterul meu/ că pân-la urmă cine-oi fi și eu/ să-i pun la îndoială măiestria// și fiindcă nu-i ies din vorbă defel/ mi-a zis că-mi dă o altfel de mistrie/ când o să ies de-aici din sihăstrie/ și-o să vină să mi-o dea chiar El“ și joase ca „pisu bea apă/ se-oprește din lipăit/ și aud ploaia“ se cască o prăpastie. Valorică, dar și de intensitate a emoției. Semn al unui poet care, vorba unui mare om de fotbal, încă „se caută“. Această onestitate a căutării conferă o anume prospețime discursului, salvând, în parte, chiar și multele poezii slabe. Care, la el, spre deosebire de colegii săi de promoție, sunt spontane, iar nu făcute.
Apoi, Sociu are – iarăși, spre deosebire de colegii săi – o destul de întinsă cultură literară și, mai ales, luciditatea de a nu face abuz de ea, deși ludicul livresc reprezintă o tentație de care scapă cu greu: „iarna, Iov se încălzea cu bălegar/ lua bălegarul de la un măgar/ la schimb, i-l explica pe Martin Buber/ în timp ce-și scărpina c-un ciob o bubă:// de-aș spune – el, te-aș obiectifica/ și-ai fi deci un ceva ce aș avea/ dar dacă-ți spun – tu, nu sunt și n-am nimic/ nu mai ești, că numai suntem, știi cum zic?// se făcea tot mai frig, tot mai noapte/ cum se priveau atenți, dintr-o parte/ prin aburii calzi, în lumina de lună/ cei doi tăceau într-o limbă comună“. Ludicul, de altfel, e în sine, nu este un instrument și, în tot cazul, nu există în stare pură, cât mai degrabă ca un soi de râsu’plânsu’, în care facondei exte rioare îi corespunde o adâncă și autentică sufe rință interioară. Poetul e, de fapt, un barochist contemporan, căruia masca subțire nu-i ascunde fracturile de conștiință: dimpotrivă, dacă știi să citești, i le dezvăluie: „stau la laptop/ și filozofez/ desuet// în loc să ies pe-afară/ să flanez/ pe străzi// mai repede/ mai încet/ la-ntâmplare// cu-o cafea și ochi îngustați de soare/ și-un oftat fundamental, adânc/ de om cât de cât împăcat pe pământ“.
Conștiința fragilității și cea a solitu dinii par a fi și ele niște constante ale personalității poetului. În egală măsură, ele sunt o vulnera bilitate și o platoșă (căci sunt transfigurate în vers): „acum știu că sunt slab ca o pală de vânt/ inconsistent ca un cuvânt/ pentru că știu că sunt atât de concret, din carne/ și timp și pot fi frânt/ în două de moarte acum/ cum ar suna telefonul deodată“. Aflată dincoace de mască, această conștiință a evanescenței determină atât gesturi poetice de umilință – de aflat în poeziile mici, de notație –, cât și postúri grandilocvente, de frondă gratuită, menite să scandalizeze: „și ce-am mai ținut minte din Veneția?/ că-acolo lângă apă se doarme foarte bine/ și că s-a dus ca-n somn și tinerețea/ în murmurul îndepărtat de voci străine// […] și ce-altceva? negri superbi, odată regi/ vindeau pe-un pod poșete fakeuite.“
Poate că nota carnavalescă a culegerii, cam prea pronunțată ici-colo, să fie urmarea condiționării radiofonice a selecției. Chiar și-așa, însă, e limpede că poezia lui Dan Sociu ascunde mai mult decât dezvăluie, iar cei care se opresc la spectacol și scandal, la trăsăturile deliberate de discurs de divertisment, pierd tușele grave din adânc.
Ce-ar ști adică un poet despre viață este un popas pe traseul unei metamorfoze, ceea ce face din autorul său unul dintre puținii poeți noi de la care avem ce aștepta.