Tip de meridional, Nicolae Tzone își propune a înfățișa o imagine animată a lumii dintr-o mare varietate de unghiuri, probând o neostenită apetență asociativă. Suprarealismului la care aderă în chip lejer îi adaugă o trăsătură am zice orientală a visului opulent precum o drojdie a fantasmelor lăuntrice, menită a proba nu atât o alternativă dramatică a a existenței, cât caracterul spectaculos al rulării acesteia. O experiență de a „reda“ lumea în conformitate cu temperamentul său stenic. Caracteristică e confesiunea satisfăcută de sine, precum a unei dificultăți învinse de o dispoziție emoțională și senzorială euforizantă: „a fost greu să aduc muntele cu mine și să-l răstorn întreg la picioarele iubitei vieții mele/ sunt și obosit și flămând dar mai ales sunt foarte mândru că muntele a vrut să vină cu mine la picioarele iubitei vieții mele/ l-am luat de mână ca pe un frate mai mare și am pornit cu el către ea/ hai frate munte hai cu mine la iubita mea i-am promis că într-o zi/ îi voi aduce în dar cel mai înalt și cel mai răcoros munte de pe scoarța pământului/ și muntele a fost atât de bun cu mine și m-a urmat generos pe drumul către mila mea/ nu trebuia să fac altceva decât să scriu poeme de dragoste pe stâncile lui/ și pe brazii lui și pe nărilor caprelor negre“ (LXI). Sudicul nu-și economisește vorbele. Textele sunt în genere lungi, dovadă în plus a unei energii pozitive, dar și a unei extrovertiri native a eului. Atrage numaidecât atenția un fapt și anume ceea ce pare egolatria continuă a poetului. Nicolae Tzone, cel ce și-a zis, ca un sultan al versului, Nicolae Magnificul, nu e însă un vanitos în sensul brut al termenului, ci un interlocutor al vastei ambianțe pe care o are în vedere, tentând a se obiectiva la rândul său. Produs al lucidității, hiperbola sinelui evident jucată ar putea avea aici un substrat moral inaparent. Nu vorbea oare Unamuno despre vanitate ca despre „o groază de neant, de mii de ori mai înspăimântătoare decât infernul însuși“? Așadar: „tzone și dumnezeu devreme la nașterea lumii au ales unul după altul/ toate cuvintele limbilor ce urmau să fie vorbite de popoarele/ care vor răsări și vor locui dunărea de la izvoare până la rostogolirea finală în marea neagră/ tzone face caiete de apă pe dunăre și scrie pe ele cu cerneală de apă de dunăre cele mai frumoase scrisori de dragoste/ în limba română de la mihai eminescu și de la marin preda încoace/ tzone încă le pune dinainte hrană și roua păsărilor din arca lui noe“ (ibidem).
Avangarda pe care o ilustrează Nicolae Tzone nu pregetă a-și întoarce fața spre real, tinzând la o pacificare cu acesta printr-un accent comunicativ mai apăsat: „o roată de bicicletă îmbrăcată în flori de câmp ne întreabă în ce parte/ să se rotească mai repede un cuc își cântă în văzduh numele fără/ să-i pese de noi un trifoi cu patru foi se laudă de unul singur că este foarte frumos și bine face pentru că într-adevăr este mai frumos/ decât frumosul însuși“ (LXXIII). Erosului i se acordă acorduri generoase care țin laolaltă de absurd și de senzual într-o viziune a interpenetrărilor trupești: „de când s-a întors trupul meu a luat forma trupului ei/ de când s-a întors trupul milei a luat forma trupului meu/ de când s-a întors ne-am schimbat între noi ochii/ eu mă privesc cu ochii ei ea se privește cu ochii mei“ (VI). După cum câte un fascicul de transcendență străbate turmentarea imaginarului: „adaug totul la tot și totul e bine/ mestecenii străpung cerurile/ veverițele înalță lăbuțele la dumnezeu/ mă ridic la cub mă înmulțesc cu infinitul cu îngerii/ mușc din mine și gura mi se umple de mila/ mușc din mila și gura mi se umple de mine/ smulg mestecenii cu trunchiuri svelte din rădăcină/ și cerurile de deasupra câte o sută deodată se rostogolesc peste mine și peste mila/ și cerurile ne cuceresc carnea și cerurile ne cuceresc gurile/ și cerurile ne cuceresc coapsele și cerurile ne cuceresc tâmplele în aceeași secundă/ și cerurile ne cuceresc cerurile“ (LXVIII). Un element de căpetenie oarecum surprinzător al acestei tălăzuiri prin masa materiei avivate de duhul imagistic îl reprezintă, așa cum vedem, mila. Simțământ de accepție creștină, inducție de regret, compasiune, îndurare a subiectului care se deschide empatic spre semeni. De atâtea ori menționat încât creează impresia unei mântuitoare așteptări. Suprarealismul își dibuie astfel rădăcinile tradiționale: „mila e și mama care m-a născut e și mama mea din viitorul apropiat/ și din viitorul îndepărtat (…) când nu e mila în preajmă sunt întunericul desăvârșit împreună cu mila sunt lumină desăvârșită/ când mila doarme îi păzesc somnul așezându-mi jur împrejur de ea versurile pe care i le-am dăruit de la răsărit la apus/ fără mila mila omenească este un cuvânt mărunt și neînsemnat și bun de purtat de sfoară ca de gât un cățel orb și șchiop“ (XXXII). Complementar se ivește figura „fiului nenăscut“ al poetului, spectru duios al inexistenței eterne: „fiul meu nenăscut culege de pe iarbă melci și se joacă ore în șir cu ei/ fiul meu nenăscut scrie pe nisip cuvinte pe care nici mila nici eu nu le cunoaștem“ (XXXVI). Spre a urma o concluzie a unei dureroase inocentări: „când nimic pe pământ nu mai este e mila și este și fiul meu nenăscut/ când nimic în mine nu mai este e mila și este și fiul meu nenăscut“ (XLV). Sau tot atât de apoftegmatic: „dacă/ sunt/ tăiat/ în/ două/ din/ mine/ curge/ sângele/ milei“ (LV). Acest sibarit al metaforei, epicureu al comparației, astfel cum l-am numit cândva pe Nicolae Tzone, varsă o lacrimă fierbinte.