Lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre: un parcurs poetic neobișnuit astăzi, de la o lirică de tip ronsardian, în care accentul cade pe admirația față de frumusețea femeii adorate, asociată cu ideea caducității tuturor celor omenești, la vechea temă creștină a oaselor perene. Originalitatea poeziei lui Andrei Novac constă în tandrețea cu care zugrăvește trupul femeii, în carnalitatea erosului.“ Sunt cuvintele lui Nicolae Manolescu, pe coperta IV a unei cărți elegante, cuprinzând cele mai noi versuri ale poetului Andrei Novac, versuri complimentate de desenele semnate de Mircea Cantor.
Poezia lui Andrei Novac se rafinează și se esențializează de la un titlu la altul. Aflat în căutarea esenței, încercând să capteze Ideea, urmează parcă, în poezie, modelul consacrat în sculptură de către Brâncuși. Lungul drum spre ideal este posibil însă doar prin materialitate, prin corporalitate. „Învelișurile“ care fac această călătorie posibilă sunt corpurile și clădirile, spații de locuit, de viețuit, fără însă ca ele să însemne „acasă“, de unde și căutarea, dorul, după ceva ce nu poate fi atins, nu poate fi numit. O bănuială, un sentiment vag, dublate de horror vacui sunt compensate, în plan terestru, prin iubire, singura care face posibilă locuirea aici și acum. Iubirea este centrul universului poetic al cărții.
Asceza versurilor e contrabalansată de prezența, aproape palpabilă, a omenescului, și el însă, redus la esențial: Andrei Novac scrie o poezie… numai piele și os. Osatura susține arhitectura corpului omenesc, iar pielea este cea care îl acoperă, precum cortul din imaginea biblică. Pielea este granița care separă de lume și ascunde o întreagă lume, interioară, aceea care alcătuiește fiecare om. În acest corp fizic, înțeles, așa cum spunea Nicolae Manolescu, în vechea temă creștină a oaselor perene, se desfășoară și dansul aproape sacru, al iubirii, fluxul și refluxul emoțiilor copleșitoare, mereu schimbătoare, agonia și extazul retrăite mereu, ca o muncă a lui Sisif desfășurată în intimitatea limitelor fizice, limite în care, iată, universul dragostei își desfășoară dansul neiertător.
Lumina și umbra, semne ale vieții și ale morții, dau profunzime spațiului citadin pe fundalul căruia se desfășoară lirica lui Andrei Novac. Orașul este un loc compozit. Fragmentele care îl alcătuiesc sunt bucăți de timp, frânturi de zile și nopți, de anotimpuri, fâșii de timp. Acestora li se alătură bucățile din care, asemenea unor jucării, sunt formate corpurile: mâinile, mușcăturile și tăieturile contribuind și ele la fragmentare. Aceste fragmente, cioburi ale unei lumi distruse, își continuă existența nefiind conștiente de „cădere“. Un carnaval perpetuu, o ieșire din cursul firesc al timpului, se desfășoară în poezia în care eul liric nu este un deus ex machina, ci o instanță care privește și analizează distant.
În contrast cu stilul rece, minimalist, „industrial“ al poemelor citadine, sunt poemele consacrate cimitirului, morții. În jurul cimitirului peisajul se schimbă, natura se poate desfășura, își revine în drepturi. Corpul redevine, prin moarte, al naturii. Lumea e mai blândă, mai veche, mai frumoasă, chiar dacă apăsată de melancolie sau de reverberații elegiace.
În fața pierderii, a dispariției, poetul încearcă să traseze linii, limite, granițe, străzile, pielea, fațadele clădirilor, periferia orașului, marginea satului. Toate concură la desenarea unui traseu acceptabil, aproape sigur, prin viață. O hartă a lumii cunoscute, o încercare de îmblânzire a acesteia: „am tras o linie cu piciorul stâng,/ aici suntem noi,/ limitele noastre curg,/ se preling peste ziua de ieri,/ visele sunt din ce în ce mai colorate,/ lumea cade cu putere în pahare,/ doar noi trăim.“
Și totuși… furtunile, dezrădăcinările sunt interioare și sunt ale sufletului. Rigoarea căutată în afară și căreia i se opune carnavalul, este cu totul lipsită de putere înlăuntru.
Câmpurile de flori, câmpurile de maci, copacul care se ivește aproape miraculos în griul citadin, au rol de accente și de memento: mai există firesc, frumusețe: „toate câmpurile cu mac își deschid culoarea/ devin lichide și clare.“
Iubita este cariatida care susține lumile: lumea interioară, ea susține cerul inimii, ea face posibilă existența în lumea exterioară, ea permite bănuirea celorlalte lumi, existența unui ideal, a unui paradis… al ideilor.
Andrei Novac are o manieră particulară de a scrie poezie de dragoste, iar acest volum este dovada stilului său inconfundabil.
Andrea H. Hedeș