„în ce mă privește, un singur lucru rămâne important: eu și numai eu!“ pare să-și spună, așa cum am văzut rândul trecut, John Marcher, protagonistul nuvelei Fiara din junglă de Henry James. În niciun moment el nu acordă bunei May Bartram altceva decât o amiciție distantă, cu toate că ea stă lângă el, îl ascultă, îl însoțește în așteptarea unei engmatice lovituri a destinului, care, este el convins, sau îl va preamări, sau îl va distruge. Chiar dacă atenția lui John Marcher, întotdeauna concentrată asupra propriilor lui preocupări și temeri, nu e o formă de orgoliu —- nici semeție, nici vanitate, doar o grijă neîntreruptă pentru ceea ce soarta îi rezervă lui — acest personaj nu se întreabă niciodată ce simte și ce gândește May Bartram pe care el însuși a invitat-o să aștepte, împreună cu el, marea surpriză promisă.
Retras în sine, fără să-i pese cu adevărat de cei din jur, s-ar părea că pentru Marcher bunăvoința arătată de May Bartram, pe care el, fără să-și dea prea bine seama, se poate bizui sau, chiar mai mult, se poate sprijini, nu-i spune nimic despre ceea ce ea visează și dorește. Când după multă vreme May, uimită de indiferența lui, îi spune că marea surpriză care urma să se întâmple s-a întâmplat, da! fără ca el să-și dea seama, da! fără ca el să știe despre ce e vorba, Marcher nu înțelege. May, a cărei dragoste pudică, tăcută, pentru el a rămas fără răspuns, se stinge din viață, iar Marcher, din nou singur, nu prea știe de ce viața lui nu mai are sens. Doar lângă mormântul ei își regăsește el sinele de odinioară. Oare pentru că doar May îi dădea lui atenția de care, își spunea el, misterul vieții lui avea nevoie? Cel puțin lui așa i se pare.
Cultul eu-lui, al sinelui ca taină, o taină care, numai ea, merită atenția mea, evocă, degradând-o, venerația puritană pentru misterul Divinității. Dar cum arată povestea fiarei în junglă, divinizarea eu-lui, plasarea lui în centrul, devenit sacru, al preocupărilor mele, este o eroare. Scopul meu pe această lume nu sunt doar eu, ci mai cu seamă cel, sau cea, sau cei de lângă mine, adică cel, sau cea, sau cei spre care atenția mea se îndreaptă și pe care mi-e dat să-i citesc, să-i înțeleg, să-i simt aproape, un aproape nu atât spațial cât sufletesc. După ce May dispare, indiferentul Marcher nu continuă să simtă nevoia de a o avea lângă el? Nu se liniștește el, în parte cel puțin, doar la mormântul ei? Oricât de convins ar fi Marcher că îi este dat să privească singur destinul în față, după reîntâlnirea cu May, după anii în care secretul lui îi lega pe amândoi unul de altul separându-i de restul lumii, el nu se mai poate lipsi de ea. Nevoia lui de a mai fi alături de May, fie și doar în fața pietrei funerare, îi sugerează, nu destul de limpede, că într-un fel ei doi erau un cuplu, o pereche. Amiciția lor, distantă, reținută cum fusese, respectând cu strictețe limitele impuse de el, făcea totuși parte dintr-o nișă esențială, chiar dacă bine ascunsă, a ființei lui.
Când, din întâmplare, la cimitir un alt bărbat, cu fața devastată de durere, trece pe lângă el, Marcher, surprins, încearcă să-l înțeleagă. Pentru prima oară, atenția lui Marcher se îndreaptă spre sufletul altcuiva decât al său și îl ajută să-și dea seama că acest bărbat plânge decesul soției mult iubite. O dublă revelație are loc. În primul rând, e cu putință să-i privim pe cei de lângă noi cu o atenție vie, să citim sufletul lor ca o carte deschisă. În al doilea rând, ceea ce Marcher descoperă în sufletul acestui bărbat necunoscut este iubirea, intensă, neconsolată. El, Marcher, n-a privit-o niciodată pe May cu atâta atenție și n-a putut să vadă că May i se dăduse lui și numai lui. Mereu alături de el, ea nu aștepta, cum aștepta el, o surpriză misterioasă a soartei, ci simplul gest al dragostei împărtășite, sperând că Marcher o va primi pe ea și să i se va da și el.
Când la sfârșit Marcher părăsește această lume, el își seama, pe de o parte, că fiind atent numai la el însuși a eșuat, nefăcând ce ar fi trebuit să facă și neavând ceea ce ar fi putut să aibă, dar află, pe de altă parte, că numai ieșind din temnița eu-lui ar fi putut să trăiască cu adevărat.