Comentam în Editorialul de săptămâna trecută polemica, stârnită de o carte despre moștenirea ideologică a secolului XVIII francez, dintre extrema dreaptă și adepții woke, cea dintâi făcând din Epoca Luminilor un fetiș, ca, de altfel, din orice tradiție, ceilalți dorind s-o demistifice în numele corectitudinii politice. Amândouă viziunile sunt politic tendențioase și, de la un punct, false. Este evident că istoriografia, adică opera istoricilor, nu este totuna cu istoria reală, cu evenimentele petrecute de-a lungul veacurilor și cu actorii principali. Istoricii nu fac istoria, ci o comentează. Tot așa cum istoricii literari procedează cu literatura. Este, de asemenea, evident că perspectiva asupra realității istorice poate diferi de la epocă la epocă, dacă nu totdeauna și de la un istoric la altul. Dacă fetișizarea evenimentelor și personalităților isto rice nu ține seama de rostul principal al istoriografiei, care, ca și aceea literară, se scrie la mai multe mâini, fenomenul woke, izvorît din feminismul à outrance căruia i-au sărit supapele, urmărește să debaraseze istoria, literatura, arta, în fond, orice creație sau faptă de perspectiva masculină dominantă în trecut, ca și, după părerea adeptelor lui, chiar și în prezent. Una din originile fenomenului este deconstrucția teoretizată de Derrida și de numeroșii lui fideli. Dacă filosoful francez privea lucrurile sub unghi teoretic și nu-l restrângea la dominanta masculină, woke îl pune în practică și trece la schimbarea textelor al căror conținut ar vădi dominația bărbaților și supușenia femeilor, la demolarea statuilor care înfățișează celebrități al căror comportament n-ar corespunde standardelor sociale și morale actuale sau la mânjirea cu diverse substanțe a unor tablouri clasice care, din cine știe ce pricină, nu sunt pe gustul feministelor.
Păcatul capital al acestei teorii constă în confuzia dintre deconstrucție („corectare“, anulare, aruncare la coș sau cum vreți s-o numiți) și reinterpretare. Fetișiștii fac, în definitiv, aceeași eroare. Istoriografia nu este însă altceva decât o permanentă reinterpretare, în funcție de numeroși factori, nicidecum o actualizare forțată și inevitabil gratuită, cu alte cuvinte, o schimbare după chipul și asemănarea unei ideologii la modă. Acest mod de a gândi lucrurile ne este cunoscut, în literatură, încă dinainte de comunism: e vorba de pretenția avangardei interbelice, a modernismului, în general, de a „selecta“ operele trecutului în funcție de standardele prezente. Doar că el era așa zicând benign. Și conforma doar în comentarii literatura clasică la standardele moderne, nu și în realitatea textului. De exemplu, Paul Valéry căuta semințe de lirism în fabulele lui La Fontaine, iar Ion Pillat în fabulele lui Grigore Alexandrescu. Chestiune de perspectivă critică, nu de literatură. În timpul comunismului, ca de altfel și al nazismului, lucrurile au mers ceva mai departe în sensul woke de astăzi, Cenzurarea textelor sau interzicerea lor, din rațiuni ideologice promovate de partidul-stat, a devenit practică obișnuită. Ceea ce deosebește Cenzura comunistă de woke este, între altele, imposibilitatea de a fi combătută. Woke, în schimb, profită din plin de libertatea pe care o acordă democrația liberală pentru a-și lăți și lungi teritoriul, fără a plăti alte penalități decât amenda blândă a intelectualilor rămași lucizi. Aceiași sau urmașii lor care au descoperit o breșă paradoxală în zidul Cenzurii, și anume tocmai posibilitatea de a „actualiza“, de exemplu, comediile lui Caragiale, ca și montările lor scenice, făcând din banalii și puțintel ridicolii mic-burghezi de odinioară contemporani ai noștri, unul mai incult, mai nemernic și mai feroce decât altul, și din La Belle Époque o oglindă pentru Epoca de Aur. Au procedat la fel cu teatrul lui Cehov (am publicat eu însumi o „temă“ intitulată Ivanov, omul absurd), cu al lui Ibsen sau cu poezii și romane clasice. Comparația subversivă a comunismului cu nazismul i-a sugerat unei poete, aflate la debut (ideea a aparținut de fapt redactorului de la editură care a vrut să facă volumul publicabil!) să adreseze disperatul ei mesaj personal Annei Frank. Tot așa, un romancier și-a relatat experiența carcerală, ca și cum ar fi avut loc nu pe timpul Securității lui Dej, ci pe acela al Siguranței antonesciene.
Au non des femmes se intitulează cartea semnată de Jennifer Tamas, semnalată de „L´Obs“ în ultimul număr pe ianuarie. Autoarea este o feministă moderată, care reține din woke „invitația de a privi altfel ceea ce are invizibilitate sau este fixat într-o interpretare“. E un punct de vedere acceptabil, în măsura în care confirmă rostul esențial al oricărei interpretări critice. Și, totodată, o critică a unor feministe notorii care consideră că femeia n-a jucat niciodată un rol în operele clasice, fie că e vorba de personaje, fie de autoare, și care merg până la a susține că „nu există femei în literatura clasică“. Am putea lua astfel de afirmații drept ignoranță sau prostie. În cartea ei, Jennifer Tamas dă numeroase exemple de femei care nu doar au scris literatură, dar de numele cărora se leagă noi specii literare: Madame de La Fayette, romanul psihologic, în La Princesse de Clèves, sau Ann Radcliffe, romanul gotic. Constatare de bun simț, de altfel, care n-a așteptat să se nască woke și nici cartea la care mă refer. Nu mai e însă adevărată o altă observație care pretinde că, în istoriografia de până acum, „nimeni nu a trasat o astfel de linie“ feminină. Astfel de linii există în istoriile și studiile literare. Valeriu Cristea o trasa în cazul personajelor feminine din literatura română, mai exact, în cazul acelora care își trăiesc plenar feminitatea, ca, de pildă, Dadiana lui Duiliu Zamfirescu sau Adela lui Ibrăileanu, opunând-o listei mai binecunoscute a femeilor puternice, de la Mara la Vitoria Lipan, a căror cauză o pledează Jennifer Tamas, vorbind, între altele, despre Bérénice, personajul cu același nume ca și titlul tragediei lui Racine, în care vede nu iubita părăsită, ci o femeie gata să renunțe la dragoste pentru a-l ajuta pe împărat să ia puterea, precum Vidra din piesa istorică a lui Hasdeu. Oricum am întoarce foaia, nu e câtuși de puțin adevărat că femeia nu s-a bucurat în literatura din toate timpurile de aceeași atenție ca aceea acordată bărbaților și că scriitoarele au fost tratate discriminatoriu în istoriile literare.
Din păcate, reinterpretările autoarei se referă, fără excepție, la personaje și situații care ar fi fost și ar mai fi rezultatul unei perspective exclusiv masculine: Gretel, din povestea Fraților Grimm, „care face toată treaba“, în timp ce Hansel „e închis în cușcă“, sau Scufița Roșie, care, în basmul lui Perrault, este salvată de un vânător, deși în „alte versiuni folclorice“, ea se salvează singură. (Îmi vine în minte gestul unor doamne care consideră umilitor ca un bărbat să le țină pardesiul!) Generalizarea este totdeauna excesivă și oricând se pot da exemple contrare. Jennifer Tamas dă ea însăși câteva asemenea exemple de interpretare forțată, care o fac „să cadă din nori“: o feministă e de părere că „galanteria înseamnă cultura violului“, o alta cere interzicerea basmelor, care ar „glorifica pasivitatea femeilor“ (ah, ce ofensă adusă Zânelor noastre!), în fine, o a treia cere evacuarea „literaturii curtene“, pe motivul că ar scoate în față „seducători“ ipocriți, în raport cu care tinerele femei apar fragile și dezarmate. Ironizând astfel de interpretări, autoarea cărții dă naștere unui paradox: denunțând, în basmele sau în romanele clasice, păcătoasa perspectivă masculină, ajunge să confirme fenomenul woke, mutând accentul de pe feminitatea doamnelor și domnițelor de altădată (frumusețe fizică, senzualitate, delicatețe sufletească, cochetărie) pe bărbăția lor (energie, forță, strategie, politică). Comite, așadar, o discriminare inversă, comună ideologiei feministe, față de care păruse a lua oarece distanță. N-am înțeles niciodată de ce trebuie considerată neapărat ca macho acea perspectivă a romancierilor care evidențiază trăsăturile naturale ale feminității, „misterul“ sau complexitățile sufletești ale femeii. După cum n-am înțeles nici de ce feministele le preferă pe femeile bărbătoase și le disprețuiesc pe cele a căror feminitate se manifestă ca atare. În fine, mi se pare straniu să vrei să deposedezi femeia de farmecul pe care i l-a dăruit Dumnezeu când a creat-o, vorba lui Ion Barbu, „din coastă bărbătească“, și când corul de îngeri a intonat sărbătorește „un cântec încăpător precum/foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare“. Tot așa de stranie este și încredințarea feministelor că bărbații sunt doar aparent sensibili la frumusețea feminină, ei urmarind, în fond, să-și arate mușchii și să perpetueze dominația de secole asupra sexului slab!
În pofida apartenenței ei principiale la fenomenul woke, cartea lui Jennifer Tamas are însemnătatea ei în recunoașterea faptului că, pentru istoria literară, reinterpretarea este normală și necesară, iar deconstrucția, mai ales în formele aberante în care se manifestă astăzi, trebuie combătută (era să zic, bărbătește, dar mi-am luat seama) fără menajamente. Woke, cancel culture, political correctness sau cum s-or mai fi chemând distrug nu numai gustul pentru lectură, dar și literatura însăși, lipsind-o de autenticitate și de frumusețe, denaturând-o și deturnând-o de la rostul ei esențial, evacuând din viața noastră cărțile ca pe niște vechituri periculoase pentru sănătatea noastră mintală. Nu e treaba mea ce și cum citesc feministele radicale, dar nu pot să nu reacționez când o aud pe una (Alice Coffin, fie-i numele uitat!) declarând că preferă să citească exclusiv opere scrise de femei. O idee la fel de proastă este aceea de a citi exclusiv cărți scrise de bărbați. Cât privește cărțile datorate celui de al treilea gen, aveți puțintică răbdare.