Dacă ar fi ținut un jurnal intim în timpul studiilor sale de la colegiul iezuit din Bar, Miron Costin nu ar fi scris pe nicio filă că le va arăta el măgarilor de poloni ce e un român. Statutul său în Regatul polon era diferit de acela vienez al lui Titu Maiorescu, elevul moldovean neavând de surmontat niciun fel de complex de inferioritate care ar fi putut să fie manifestat față de ceilalți colegi din… șleahtă. Strămutatul învățăcel Mironașco realizase deja o rară performanță (alături de cei doi frați ai săi), pentru care nu avea niciun merit personal, totul datorându-se importantelor servicii aduse coroanei polone de către capul familiei. Este vorba despre faptul că, la frageda vârstă de cinci ani, după doar patru ani de exil, Mironașco a fost înnobilat și i s-a acordat indigenatul din partea dietei polone.
Temându-se de „dieta“ la care ar fi supus-o noul domn Vasile Lupu, întreaga familie a hatmanului Ioan (Iancu) Costin se refugiase dincolo de haturile țării, odată cu fostul domn, devenit și el pribeag, Moise Movilă, care era, în schimb, „sătul de binele turcilor“, după cum va consemna mai târziu cronicarul. Chiar dacă nu a scăpat de „dieta“ impusă în țara de azil, din cauza traiului modest pe care l-a dus, noua familie nobilă Costin a adoptat, potrivit uzanțelor, un blazon. Acesta arăta „în câmp albastru, un înger îmbrăcat în armură cavalerească și ținând o spadă: deasupra coifului, în coroană, o mână înarmată cu o spadă“ (apud Enache Puiu, Viața și opera lui Miron Costin, Editura Academiei Române, 1975, p. 24).
Prin urmare, este impropriu să spunem despre omul politic și diplomatul moldovean Miron Costin, blazonat cu însemnele altei țări, că a avut toată viața vederi și atitudini filopolone. A fost la mijloc mai mult decât atât și acest lucru este de înțeles: șeful partidei polone din Moldova făcuse o adevărată obsesie din orientarea sa externă, promovată în fața a doisprezece domnitori. Din nefericire, „vasalizarea“ necondiționată față de țara exilului a ajuns să fie ruptă de realitatea geo-politică, aducându-i și tragicul sfârșit. Bilingvul și poliglotul tânăr s-a reîntors în Moldova la vârsta de 20 de ani, după ce trăise puțin și la Curtea „crăiei leșești“, pentru care a mers să lupte, drept „finalizare a studiilor“, într-o campanie militară împotriva cazacilor.
Căsătorit apoi cu o descendentă din familia domnitoare a filopolonilor Movilești, Miron Costin s-a simțit irezistibil atras de Polonia și de poloni. Vecinii de hotar statal, la rândul lor, l-au considerat și l-au tratat mereu drept „concivis“ pe nobilul „rezident“ plecat de la ei. Ba chiar a fost adus înapoi, cu forța, pentru un răgaz de doi ani, ca… prizonier de lux, din cauza alianțelor de circumstanță ale moldovenilor, făcute cu ocazia asediului Vienei din 1683. Am folosit termenul latin pentru „concetățean“ în intenția de a pune în evidență solida formație a lui Miron Costin, însușită la sursele clasicismului latin în colegiul de la Bar, unde ordinul iezuiților impusese o disciplină școlară severă.
Trebuie spus tinerilor scriitori boemi că numele orașului Bar nu are mare legătură cu unitatea (post)modernă de deservire a populației scrisă cu minusculă, chiar dacă în localitatea respectivă exista un important depozit de vinuri. Orașul era situat la o intersecție de drumuri comerciale ce duceau spre Moldova, Transilvania și Ucraina, acel „nod rutier“ constituindu-se într-un important centru vamal din Sudul Podoliei. Acolo se putea întâlni o lume cosmopolită, compusă din călători și negustori veniți de departe cu treburi, care făceau naveta înspre Constantinopol (în fine, Istanbul), Praga, Cracovia, Odobești ori Lipsca. Barul nu asigura o ambianță de convivialitate asemănătoare cu aceea de la Hanul Ancuței sau poate că polonii nu au avut o pană sadoveniană pe măsură, care să o evoce – de unde se vede importanța literaturii pentru cunoașterea și înțelegerea istoriei.
Este sigur că prin acel colț de regat treceau negustori lipscani, dar nu lipseau nici neguțătorii moldoveni, care comercializau vin, grâu, miere și ceară. Adolescentul Mironașco a auzit pe stradă limba maternă, care se vorbea și în casă, el respirând dulcea atmosferă moldovenească nu departe de meleagurile natale. Cum orice despărțire frontalieră unește, totodată, viitorul mare logofăt moldovean, intrat de foarte mic în rândurile clasei nobiliare polone, a crescut la confluența celor două țări și culturi. Deși a fost instruit dincolo de fruntariile țării (sau poate tocmai din acest motiv), Miron Costin a fost animat mereu de un profund sentiment patriotic, reieșit din opera sa.
În Evul Mediu, a fi cărturar însemna știința tălmăcirii a ceea ce sta scris într-o carte, traducerea acelei cărți (dacă era nevoie), copierea, compilarea sau tipărirea ei. Or, Miron Costin a fost un cărturar, dar nu numai în sensul termenului din vremea lui, ci și în acela modern (nu și postmodern, deoarece astăzi tentația cărturărismului a devenit singulară). În scrierile sale, reflexivul istoriograf a valorificat întreaga instrucție, însușită în afara țării, căreia i s-au adăugat experiențele de viață, acumulate de pe poziția de mare dregător al Moldovei, de om aflat sub vremi, precum și amintirile proprii sau informațiile culese din culisele istoriei. Dar toate acestea nu ar fi ajutat la mare lucru, dacă Miron Costin nu ar fi deținut o viziune integratoare, slujită de talentul în a utiliza modul de expunere semnificativ, procedeele literare, mijloacele stilistice și limba adecvată.
Oare s-ar mai fi apucat de scris autorul Cronicii polone și al Poemei polone, în cazul în care ar fi rămas definitiv în Regatul polon? Cred că da, deoarece el avea conștiința scrisului literar, nu doar a aceluia de factură istorică. Miron Costin ar fi scris „de neamul moldovenilor“ de pe pozițiile aceluiași umanism întârziat și poate că astăzi l-am fi comparat mai lesnicios cu un alt „înstrăinat“ de marcă, Nicolaus Olahus, în primul rând în privința aducerii în discuție a istoriei tuturor românilor aflați sub „cumplite vrémi“. Așa însă, Miron Costin a rămas un scriitor legat de autohtonism, pe un fond cultural dobândit în „țara vecină și prietenă“ (expresie din limbajul de lemn comunist) și materializat în arealul moldovenesc.
Se spune despre români că nu se iubesc când trăiesc în străinătate, ceea ce este la fel de adevărat precum invazia unor stoluri de lăcuste. Dar partea proastă este că românii nu se iubesc nici măcar în țară. Ca și în cazul lui Nicolae Iorga, nu mă pot gândi la Miron Costin făcând abstracție de tragicul sfârșit, de felul în care un cărturar cade răpus sub loviturile date de „concives“ analfabeți, fie ei și funcționali. Nu arareori îmi vine să exclam: „O! Moldova, di ar hi domnii tăi, carii stăpânescŭ în tine, toți înțelepți, încă n-ai peri așè lesne“ (Miron Costin, Opere, ed. critică de P.P. Panaitescu, E.S.P.L.A., 1958, p. 66). Din păcate, în privința asasinării autorului acestor voroave de jelanie, lucrurile sunt și mai grave, deoarece adevărul celor întâmplate a fost denaturat prin scrisul unui martor contemporan chiar mai luminat decât victima.
Ieste inimii durére“ să spun că mistificarea a fost făcută nu doar din simple rațiuni ce țin de iubirea filială, ci și din manifestarea unor pulsiuni ce pot fi psihanalizate. Prin articolul intitulat Asasinarea lui Miron Costin din perspectiva călăului, Răzvan Voncu a redeschis recent dosarul suprimării fără județ a cărturarului, demontând referirile lui Dimitrie Cantemir, din Vita Constantin Cantemyrii, la tristul episod, și a încheiat astfel: „Dacă am ceda tentației psihanalizei, am spune că ne aflăm în fața unei tentative de ucidere în efigie a tatălui castrator (s. a.). A tatălui (în sens arhetipal) spiritual. Al cărui loc încearcă să îl ia în inima fiului legitim al acestuia, Nicolae Costin, pe care îl numește mare logofăt, mâna dreaptă a domnului! Totul, în numele memoriei tatălui biologic, Constantin Cantemir, față de care, spre deosebire de teoriile moderne, fiul se simte solidar până dincolo de marginile adevărului“ (România literar nr. 48-49/2021, p. 7).
Aceste fine sesizări vin ca o complinire la ceea ce scrisese un monograf, în urmă cu aproape jumătate de secol, despre învestirea fiului lui Miron Costin din partea familei rivale domnitoare: „Ceva mai mult a trăit Nicolae Costin, cărturarul, mort în septembrie 1712, anume parcă spre a crea posibilitatea aplanării conflictului cu Cantemireștii. Vrăjmășia avea să se încheie la aproape două decenii de la declanșare. […] Feciorii își iertau reciproc părinții“ (Enache Puiu, op. cit., p. 91). Așa este, numai că dinții sunt mai aproape decât părinții. O vorbă franceză spune că se poate minți asemenea unui iezuit, însă autorul Letopisețului Țării Moldovei, deși a fost educat la iezuiți, nu a mințit, principiul responsabilității morale stând în centrul operei sale. Demetrius Cantemir – al cărui nume este inscripționat, spre mândria noastră, pe zidul exterior al prestigioasei Biblioteci Sainte-Geneviève, de lângă Panteonul parizian, în același chenar cu al lui Leibniz și Newton – a crezut că nu va da seama de ale sale, câte scrie, fie și în limba de largă circulație a epocii, despre Vita Constantin Cantemyrii.
Desigur că nu trăim în cea mai bună dintre leibnizienele lumi posibile, de pământul acesta ținându-ne câteodată legați doar legea gravitației newtoniene. Cât despre soartă, ea este mereu alunecătoare în imanența istorică și umană. De aceea, atunci „cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda; dară în véci?“ (Miron Costin, op. cit., p. 243) Dacă au biruit gândul, deși nu prea mult, să privim înapoi, observăm că de la acele „basne“ cantemirești s-au consemnat la „hronograful“ fără istov abia trei veacuri… Sfârșitul tragic al celui mai important scriitor al nostru din secolul al XVII-lea a dovedit, cu nervus probandi, că în Moldova nu numai nasc oameni, ci că sunt și scurtați degrabă de cap de către cei care nu-l prea au. Și ce cap a avut Miron Costin! Un cap de operă a cărui cădere l-a înnobilat pe cărturar și în postumitate, prin ceea ce a conceput pentru a fi scris: o tânguire solemnă pentru „viiața lumii“, ca și pentru pecetea de pe frunte a propriei morți, parcă.