„Comanda socială“ este o formulă inventată, în timpul regimului comunist, ca să pară că mai există o urmă de rușine democratică, pentru a ascunde ideea de indicație de sus asupra celor ce trebuiau scrise de către scriitori, compuse de către compozitori, sculptate și pictate de către artiști plastici (sic) și așa mai departe. „Comanda socială“ era în toate, pe unde pretindea o poezie proletcultistă că s-ar găsi partidul, ceva care, înțelegeau mulți încă de pe atunci, trebuia să-l înlocuiască pe Dumnezeu, care, numai El, fusese până atunci în toate. De la un moment dat, însă, ușoarele urme de rușine au fost lăsate deoparte și s-a trecut la „prețioasele indicații“, dar asta e o altă poveste, de fapt aceeași.
Supraviețuitorii acelui regim al „comenzii sociale“ și-au închipuit, în marea lor naivitate, de altfel cultivată cu atenție de „ieducația socialistă“ prin „învățământul politic“ și altele eiusdem farinae că, odată cu dispariția PCR-ului și a marelui Conducător, a dispărut și „comanda socială“.
Mai nuanțată, mai discretă, într-o lume unde, totuși, rușinea democratică persistă, „comanda socială“ a scos repede capul la suprafață.
Ascult și privesc deseori posturile de televiziune Mezzo și Mezzo liveHD, unde poți auzi, în general, muzică foarte bună și unde poți și vedea mari interpreți, instrumentiști sau vocali, dirijori de mare clasă care ne fac onoarea de a ne fi contemporani sau le-au făcut aceeași onoare înaintașilor noștri, care nu-i mai pot asculta. Seara, mai citesc și pagini din diferite memorii ale unor mari muzicieni, de altădată sau încă de azi. Bunăoară, zilele trecute citeam pagini din cartea marelui dirijor și pianist Daniel Barenboim, O viață dedicată muzicii. La capitolele unde apăreau dirijori care l-au influențat sau pe care i-a format el însuși, inclusiv colegi, ca să zic așa, de podium, de valoare și de timp trăit și marcat, nicio vorbă despre vreo dirijoare femeie, din anii 1950 și până prin anii 1990, când și-a scris marele artist cartea.
Ei, dar la ambele Mezzo-uri, ca la o comandă (oare chiar „socială“?), au început să se vadă și să se audă, de vreun an, doi, concerte dirijate de doamne și domnișoare. Nu mă pronunț asupra valorii acestor colege ale lui Daniel Barenboim și, în timp, ale lui Otto Klemperer sau Wilhelm Furtwängler, Eugene Ormandy, Arturo Toscanini, Sergiu Celibidache sau, ca să vin la noi, ale lui Constantin Silvestri, George Georgescu, Antonin Ciolan, Christian Badea ori, chiar, George Enescu. Deși, după vârstele doamnelor care dirijează pe la Mezzo, deduc că ar fi putut, unele cel puțin, să fie elevele vreunuia dintre cei citați mai sus. Mă întreb doar dacă, fiind atât de valoroase în profesia lor, de ce n-au fost „promovate“ până acum.
Apariția asta bruscă, mă întreb, n-o fi o consecință a vreunei „comenzi sociale“, fie și mai discrete decât cea de acum 60-70 de ani? N-o fi un răspuns destul de străveziu la doleanțe feministe, dat simplu, rapid și ca să astupe gura unor lidere de opinie din acea direcție? Nu afirm, prin asta, că aș fi pro sau contra unor asemenea răspunsuri, dar nici nu mă pot abține să le remarc. Pentru că ele se văd, în numele diversității, date și-n multe alte cazuri, inclusiv în film, muzică, literatură.
Se spune că o persoană atentă la trendul zilei ar fi reproșat cuiva responsabil de la o mare orchestră simfonică lipsa diversității în rândul acestei formații, de altfel faimoase prin valoarea ei. La care ar fi primit un răspuns tranșant, și anume despre felul cum se face angajarea unui instrumentist când se ivește vreun post liber în orchestră. Cică audierea candidaților s-ar face cam așa: juriul stă într-o încăpere, iar candidații interpretează ceea ce propun dincolo de o cortină, în aceeași încăpere. (Nu e o cortină de fier, mai degrabă o perdea.) Juriul nu știe nimic dinainte, nu tu nume, nu tu naționalitate, etnie sau apartenență la vreun grup defavorizat social, azi favorizat ideologic, doar muzică. O fi rău, o fi bine? Nu mă pronunț, pentru că se pronunță ascultătorii acelei orchestre, de ani și ani în șir. În care nimeni n-a pătruns cu pile sau relații, pentru că scopul nu e altul decât obținerea unui sunet cât mai clar, cât mai potrivit cu muzica pe care candidatul o are de interpretat după ce pătrunde în formație.
Azi, însă, vedem cum multă lume militează mai mult sau mai puțin violent pentru o selecție fără perdea, în muzică și oriunde e cazul. Procedeu care se și aplică astfel în multe zone culturale, mai ales aici, pentru că dincolo, la tehnică/tehnologie sau știință, lucrurile sunt ceva mai complicate. Nici nu vreau să-mi imaginez că selecția medicilor s-ar face după criteriul diversității, o „comandă socială“, nu-i așa?
P.S. Dacă s-ar aplica și la noi selecția muzicienilor, așa cum se zice că se face la marile orchestre, nu cumva cortina aia ar fi transparentă? Căci, la noi, „comanda socială“ acționează mult mai specific (național?) decât la Mezzo și Mezzo liveHD.