Carmen Secere a debutat cu volumul Aproape fericiți, 2018, pentru care a primit Premiul „Horațiu Ioan Lașcu“ al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România (Concursul Național de Poezie Porni Luceafărul, Botoșani, 2018). A mai publicat, de atunci, cinci cărți de poezie. A devenit, de curând, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cea de-a șasea carte de poezie, Jucării cu gheare/ neoficial sunt frumoasă/, a apărut la Editura Vinea. Cele patru capitole care alcătuiesc cartea sunt: bucurești ora exactă, jucării cu gheare, șalupa cu lipitori, rampampam. Poeziile sunt urmate de 17 picturi de Nora Blaj și de o selecție de referințe critice.
Jucării cu gheare/ neoficial sunt frumoasă/ este o carte dichisită, ca o cutie de bomboane, numai bună de dăruit, deși, după conținutul său, credem că e vorba mai degrabă de un răsfăț pe care poeta și-l dăruiește sieși. Poemele miniaturale, fără a fi haiku, sunt scrise într-un stil sprințar, dezinvolt, dezinhibat (din fericire, în cel mai bun sens al termenului), cu fracturări de gând, cu zigzag-uri de sens, de parcă poezia își este suficientă sieși, iar dacă e să aibă doar un singur cititor, acela e, Cititorul, cel care înțelege. Poeta nu face astfel concesii de la propriul limbaj cifrat în sugestii, frânturi de răspunsuri, false dezveliri de sens, nu întinde o mână înspre cititorul mai puțin avizat, nu traduce nimic din lumea alertă, ușor stranie, a cărții sale. Astfel, poeziile-jucării ale lui Carmen Secere sunt cu gheare, iar cartea-obiect, neoficial, este frumoasă. Actul lecturii e o aventură, fiecare poezie-jucărie citită fiind încă un pas pe terenurile mișcătoare alcătuite din dantele, catifele, vechi leacuri și otrăvuri. În aceste poezii ludice, Carmen Secere joacă un șotron de fetiță alintată, supunând, totodată, cititorul, la încercări rebusistice. Poarta către miezul picant al poeziilor-bomboane de ciocolată (să continuăm cu această imagine), se deschide odată cu descifrarea enigmei: „o furtună solară/ e hipnoza perfectă// citesc jurnalul unui arici/ scris pe vreme toridă/ înaintea erei noastre// dureros de îndrăgostită/ mă împiedic de al șaselea simț// pun întrebări închise/ și bețe în roate“ ( al șaselea simț).
În fond, aceste jucării lirice sunt egografii. Autoportretul, confesiunea, jurnalul, notația intimă, declarația de dragoste, răsfățul, ascunse sub panglicile și fundele jocului liric, așteaptă să fie decriptate. Prim planul revine unui spectacol, altul decât cel flamboaiant despre care am vorbit până acum, dar tot cu rol de „perdea de fum“. Un spectacol „ca la carte“, în care se relevă, încă o dată, faptul că lumea-i o scenă. Arlechini, păpuși, crocodili și elefanți, iguane și cameleoni, obiecte mărunte, arme de toate felurile, cuțite, lame, pistoale, se desfășoară după o coregrafie minimalistă într-un decor exotic, sub palmieri și portocali.
În filigran se desenează un substrat mitic: grădina Raiului, mărul, șarpele și, în loc de izgonire, nunta. Eva, la Carmen Secere, nu este o damnată, iar evoluția acesteia este creionată firesc, poate nu surprinzător, înspre femeia șaman, vindecătoare, cunoscătoare a ierburilor de leac, stăpână a elementelor, comunicând cu alte lumi, cântând, descântând, fermecând: „femeia căzută la pământ/ nu are păcat// încrucișez umbrele/ o broască sare groapa// merg pe jar/ agăț cai de lună// glasul meu este un clinchet/ noaptea// se strâng vrăjitoarele/ mă pieptăn.“ (jar). Poeta reușește o revizitare a sensurilor arhaice ale feminității, transpunându-le în maniera, nu atât post-modernă, cât foarte personală ce o caracterizează: „ce înseamnă/ perfecțiune// armele sunt ca femeile/ răspund// frumoase/ reci// mortale“ (albnegru).
Cu un zâmbet încrezător, Carmen Secere înaintează, rampampam, pe aleile poeziei.