Mi-e tare dor, de pildă, de umorul şi ironia, subtilă, a lui Vlad Mugur. De observaţiile lui fine asupra teatrului, asupra oamenilor, asupra celor mai extravagante detalii din viaţă. De felul în care a văzut şi a comentat marea, de pildă. De cîntecele napoletane pe care le cîntam împreună, în dialect. Mi-e dor de spectacolele lui, de rafinamentul lui, de felul în care a iubit şi a preţuit actorul. Mi-e dor de superstiţiile lui, de fiţele lui, de felul elegant şi trăsnit în care se îmbrăca, de felul lui de umor nebun, de nenumăratele lui beri şi orele din zi şi din noapte în care luam la rînd spectacole care ne urmăresc, actori, regizori. În ciuda diferenţei de ani dintre noi, a existat şi o fîşie comună a unor experienţe pe care le puteam împărţi. Stări şi emoţie. Şi ticurile lui. A fost botezat la Palatul Elisabeta. Monarhist. Un soi de nostalgie îi mai pălea discursul. Mi-e dor de nobleţea lui şi, în acelaşi timp, de cîrcoteala lui zglobie. Cîtă seducţie şi cîtă nebunie să fi fost şi să fi contaminat aproape o generaţie întreagă de actori – generaţia de aur – ca să-l urmeze la Teatrul din Craiova? Ca şi cînd ar fi plecat toţi să construiască Old Vic. Sau, poate, într-un fel, chiar asta au făcut… Ce descătuşare… din orice norme, din orice fel de constrîngeri şi prejudecăţi. Mai presus de orice, pentru el şi pentru ei a fost teatrul. Îmi lipseşte foarte tare felul lui de a-l face. A trăit numai pentru asta. A fost dublat şi însoţit de o cultură autentică. Nu a fost iubit în ţară decît de puţini, şi, în special, de cei cu care a lucrat. Atunci, cînd mi-e tare dor, răsfoiesc cartea-dialog cu Florica Ichim, ascult cele patru CD-uri scoase la Radio. Vocea lui mă tulbură. Ceea ce spune, cum spune. Mă tulbură confesiunea Olgăi Tudorache… Ce lume! Şi asta nu înseamnă că nu au trăit urîtul, trădările, micimile, turnătoriile, sărăcia, invidiile şi meschinăriile. Înseamnă doar că aveau mult mai mult în ei. Cultură, nebunie, dăruire, patimă. Umanitate. Şi altceva. Totul se învîrtea pur şi simplu în jurul teatrului. Azi se trăncăne în lumea noastră despre orice, despre vrute şi nevrute. Numai despre teatru, nu. El însuşi pare să fie pus într-o mare paranteză.
Cîndva, la Sibiu, într-una din sălile luxoase ale Palatului Bruckenthal, am ascultat conferinţa lui George Banu despre actor şi vîrstele lui. Pentru mine, prelegerea începuse o zi mai devreme, undeva pe o terasă la Păltiniş, într-un pustiu absolut. Fusesem pe urmele lui Noica. Doi români, doi francezi şi o mexicancă. Urcasem spre cabana lui pe poteca binecunoscută lui Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Drumul către paradis, descris în Jurnalul lui Liiceanu ca un drum al eliberării şi al libertăţii interioare. Păltiniş, “halta de ajustare”, cum spune Pleşu într-o scrisoare către Noica, trimisă de la Heidelberg. Undeva, paşii ni s-au amestecat pe potecă. Poate şi amintirile. Am privit plină de uimire şi de admiraţie, a cîta oară, pădurea de brazi de peste drum. Nu cred să fi văzut vreodată atîta fălnicie în verticalitate! Sute de brazi neverosimil de drepţi… Urmărindu-i, privirea ajunge la cer. Inevitabil. Un exerciţiu purificator, în faţa ferestrelor lui Noica. Pornind de la ceea ce a însemnat el, filosofia lui, şcoala lui, discipolatul şi ucenicia, de la cărţile lui, de la confesiunile lui Pleşu şi Liiceanu, de la lecţia spiritului şi a spiritualităţii, oprindu-ne şi la Cioran, cunoscut şi invitaţilor noştri la această călătorie de suflet, am poposit, în cele din urmă, cum era firesc, în spaţiul teatral. Dialogul a fost paşnic, profund şi nuanţat. Relaţia regizor-actor, temă la care ne-a incitat George Banu, a făcut ca fiecare să nască trimiteri şi comentarii substanţiale, ne-a trezit o plăcere fantastică de a căuta fel de fel de răspunsuri în noi înşine, în cultura fiecăruia şi a civilizaţiei din care venim, în amintiri şi repere exrem de variate. Purtam vîrste diferite, la propriu şi la figurat. Meditînd îndelung la acea după-amiază, în ceasurile ce au venit, precum şi la conferinţa propriu-zisă a lui George Banu, mi-am dat seama că majoritatea răspunsurilor teatrale îşi întorceau faţa către trecut. Fie îndepărtat, fie imediat. Acolo se găseau punctele de susţinere, sprijinul major al demonstraţiei. Iar vocile noastre veneau din tot universul. Profiluri de actori, întîlniri sau nu cu regizorii mari, comunicare, timp şi vîrste, transformări benefice – ca semn al înţelegerii şi al evoluţiei înţelepţită de experienţe – stagnări şi şabloane, conuri de umbre şi tăceri, revigorări, şanse, neşanse, spaime, succes, inteligenţă, har, travaliu. Relaţii vii, relaţii moarte. Adevăr, minciună. Teatru.
Mai este timpul acesta pentru teatru? Am auzit întrebarea asta ieşind de la un spectacol. Nu grozav. Cei care „dezbăteau“ stătuseră în faţa mea. Apla udau în picioare. Cum dă bine. Cum e moda pe la noi. Da, le-am răspuns trecînd pe lîngă ei cu un pas mai săltăreţ. Şi va fi atîta vreme cît omul trăieşte pe acest pămînt. Nu întotdeauna se poate vorbi despre un fenomen. Dar unde se întîmplă asta? Excepţiile întreţin regula. Efervescenţele creatoare, spirituale de aici, de dincolo, din multe locuri. Dar aroganţa mediocrităţilor se întinde peste tot. A celor care consideră arta relaxare. Cine pe cine minte? Un joc pervers, în care, de fapt, toată lumea ştie adevărul. Ne amăgim că lumea noastră are nevoie de teatru, de cărţi, de expoziţii, de muzică, de întîlniri şi de dezbateri. Poate că da. Un fel de snobism s-a strecurat în mersul la teatru sau la concertele din Festivalul „Enescu“. Înainte de 1989, arta a fost salvarea noastră. Accesul la adevăr. Scena, însă, nu iartă şi lasă să se vadă derizoriul vremurilor care au pătruns în noi şi au alterat ceva. Nu ştiu ce. Într-un mod teribil de curios, tocmai acum, în libertate. Probabil că cel mai tare a fost afectată libertatea interioară, în lungii ani de comunism, iar asta se recuperează cel mai greu. Sămînţa ei trebuie sădită şi îngrijită din nou, cu răbdare, cu dorinţă şi cu smerenie. Altfel va rămîne o jale. Minciuna este o virtute. Ne minţim că tinerii de la şcoală sînt buni şi proaspeţi, că profesorii lor sînt cineva, în absenţa operei, că teatrele au repertorii interesante. Există o epatare în jurul unor teme şi a tratării lor, în jurul unor nume care nu fac gaură în cer şi o suficientă linişte faţă de performanţa autentică. Devenim discreţi în faţa evidenţei. Cuvintele se împuţinează, se ascut, se aspresc.
E trist că şi tînăra generaţie a prins gustul prefăcă toriei, al minciunii ca virtute, cum spune Molière. Or, tocmai ceea ce este nou, viu şi performant nu are voie să adoarmă. Energia unor interpretări actoriceşti fantastice, a unor decoruri şi costume care te lasă cu gura căscată prin tuşa liniilor dinamice, care ţîşnesc din lumina şi din forţa ideilor, nume proaspete, noi, o linie excepţională de actori tineri, dar şi o redefinire a unora din generaţia matură există. Ar trebui să ne bucurăm. Să ne bucurăm mai mult unii de ceilalţi. Să estompăm ipocrizia. Să nu alungăm spiritul critic, dar să-l însoţim cu argumente. Puternice.
A face cultură este a sta într-un picior, spune Noica sub o fotografie cu Liiceanu, făcută de Andrei Pleşu, la Păltiniş, pe drumul dinspre cabană. Cadenţă, echilibristică. Mă interesează. Ca şi „raportul“ cu întînirile majore, cu ceea ce rămîne, pentru eternitate, cu opera creatorilor şi valoarea ei. După fiinţă şi nefiinţă, tocmai „raportul“ cu ele este fundamental. Ca şi existenţa în noi, deopotrivă, cum spune Andrei Şerban, a lui Ariel, a lui Prospero şi a lui Caliban.
M-am gîndit cum ar lucra Vlad Mugur acum, cu atîţia dintre actorii tineri pe care îi cunosc la Bucureşti, Craiova, Cluj, Iaşi, Constanţa, Timişoara, Piatra-Neamţ, Sibiu, Arad. Actori cu forţă, actori care se dau pe mîna unui regizor cu aceeaşi încredere ca altădată. Care nu cunosc limite pentru a face teatru. De calitate. Care sînt nebunii frumoşi ai timpului meu. Şi care fac acest timp suportabil. Pentru mine.