O calitate tot mai recomandată azi cercetătorilor în formare este aceea de a nu renunța ușor în căutarea și cercetarea surselor primare. Această sârguință trebuie, desigur, limitată de nevoia de a oferi în timp util niște rezultate, chiar cu prețul unui tablou incomplet, al concluziilor provizorii sau al unor posibile erori. În capacitatea istoricului de a găsi cel mai bun raport între seriozitatea muncii și rapiditatea procesării cât mai corecte a unor descoperiri inevitabil parțiale, se va afla și valoarea studiului său. Istoria urbană și a arhitecturii sunt poate, în mai mare măsură decât orice alt domeniu, aspre cu autorii lor: noi documente pot ieși la iveală chiar înainte să se usuce cerneala de pe o carte nou apărută. Dar astfel, bibliografia unui imobil, străzi, piețe, proprietar se va actualiza și îmbogăți continuu, cu fiecare autor și studiu nou apărut; situație preferabilă, în orice caz, aceleia de a perpetua clișee sau erori, ori de a amâna la nesfârșit o publicare, în speranța scrierii „Marii Cărți“ a arhitecturii sau a orașului X.
Primii cercetători ai arhivelor de arhitectură
Editura Vremea publică de mult timp o colecție iubită, Planeta București, îngrijită chiar de directoarea editurii, doamna Silvia Colfescu. Între autorii săi cei mai căutați se numără și Cezara Mucenic, istoric de artă și autoare prolifică, expertă a Ministerului Culturii și Cultelor pentru Cercetare Monumente Istorice, numită în urma unei experiențe de cercetare de peste patru decenii. Cezara Mucenic a realizat în anii 1970-1980 un doctorat cu totul nou despre arhitectura civilă a Bucureștiului în secolul al XIX-lea, fiind prima autoare care s-a impus printr-o explorare susținută în arhivele de arhitectură ale Bucureștiului. Studiul său pe surse primare acoperă perioada 1830-1960 și în anii din urmă a fost, prin generozitatea autoarei, pus la dispoziția oricui în mod gratuit, prin digitalizarea tuturor fișelor adunate în timp, ce conțin informațiile, notele, desenele și transcrierile efectuate (Arhiva Cezara Mucenic, un proiect al Asociației Rhabillage). Mai ales pentru arhitectura de până pe la 1865, una mai puțin spectaculoasă, dar importantă și aproape pierdută, cercetările Cezarei Mucenic sunt deosebit de prețioase, dată fiind accesibilitatea limitată a dosarelor de până la acest moment: vechi și degradate, rareori lizibile, scrise în alfabet chirilic sau de tranziție, fără planuri atașate, acestea sunt și cel mai puțin inteligibile pentru cercetători. În plus, au în spate uneori realități administrative și filologice puțin cunoscute, cum ar fi aceea că autorizațiile de construcție (altfel căutate în van) sunt chiar foile ce se chemau pe vremuri „bilet“.
Modul de lucru al Cezarei Mucenic a fost de la bun început unul judicios științific și nespeculativ. Cercetătoarea transcrie informație relevantă selectată din dosarele de arhivă, fotografiază planuri și imobile, urmărește istoricul urban și arhitectural al unor clădiri-monument rezidențiale, de arhitectură industrială sau al unor fragmente de țesut urban. În 2004 a publicat, tot la Vremea, Străzi, piețe, case din vechiul București. În 2022 revine, în condiții grafice îmbunătățite, cu Povești cu tâlc despre București și casele, bisericile, târgurile, străzile lui. Noua carte nu este o ediție revizuită a celei din 2004: sunt alte case, piețe și târguri acum, mai ales că Bucureștiul are destule. Iar poveștile lor nu au în acest caz niciun alt „tâlc“ în afară de cel pe care l-ar căuta un cititor avizat; sunt studii de caz amănunțite, de tipul celor pe care autoarea le-a publicat în timp și separat, în reviste specializate de istorie și muzeografie.
Totuși, informația doctă și nemiloasă cu cititorul superficial poate birui anecdota: astfel de cărți sunt și depozitare (restauratoare chiar) ale memoriei Bucureștiului, sunt amprente identitare pentru locuitorii lui de ieri și azi. Chiar cine nu le-ar citi cap-coadă, le poate oricând consulta cu încredere pentru spații sau imobile de interes personal. Iar cu această carte, Cezara Mucenic oferă, în partea a doua, și un tablou mai complex, ca o minimonografie, al Căii Moșilor. Nu include decât povestea exhaustivă a unei case, dar acoperă în afara ei istoria căii (vechiul Pod al Târgului de Afară, cu vestigiile sale arhitecturale, inclusiv Hanul Solacolu), istoricul pieței și pe cel al Halelor Centrale Obor, proiectate și construite între 1936 și 1948 de arhitecții Horia Creangă și Haralamb Georgescu. Reconstituie prin documente și povestea alinierilor și a sistematizărilor viitoarei Căi, ca și istoria unei „înpopulări“ treptate a bulevardului, cum se exprima un petent, cu somptuoase case în stil eclectic, majoritatea dispărute azi.
Principatele Unite, monografia unei străzi
Dincolo de marea arhitectură a Bucureștiului și numele ei sonore, există și un interes, mai puțin exprimat, pentru zone neprotejate legislativ, dar care, în condiții de bună conservare, transmit o imagine vie a unui timp revolut și fixează mai bine înțelegerea istorică. O astfel de cercetare este monografia străzii Principatele Unite, publicată tot la Editura Vremea de mai tânărul istoric Radu Stanciu, după o muncă admirabilă de mai mulți ani.
Autorul studiază, după surse covârșitor primare, o stradă ce s-a format treptat în zona de sud a Dealului Mitropoliei, pe hotarul moșiei de vatră a Mănăstirii Sf. Ecaterina, traversând livezi istorice și grădinile „embaticarilor“ (concesionari cvasiperpetui ai vechilor terenuri bisericești). Este vorba de o zonă cândva semicentrală („Ocolul II“), în care se află astăzi preponderent vechi case ale clasei mijlocii a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea sau din primele decenii ale secolului XX. Cele mai multe sunt în stil eclectic sau neoromânesc, cu câteva plombe interbelice, miniblocuri de apartamente în stil modernist, între timp istoricizate. Arhitecții caselor au fost în unele cazuri identificați (vezi Gh. Simotta pentru casa de la nr. 66, Jean Burcuș, Florea Stănculescu, Anghel Niculescu ș.a.), dar în cele mai multe cazuri nu, cel mai neașteptat caz fiind al celei mai luxoase vile de pe stradă, fosta Casă Profirescu de la nr. 63, azi Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti, construită în stil eclectic. După ipotezele autorului, ea trebuie să fi fost realizată de unul dintre cei mai mari arhitecți activi ai deceniului 1890, de talia lui Louis Blanc sau Dimitrie Maimarolu.
Proprietarii caselor au fost negustori, funcționari școliți sau slujbași mărunți, profesori, avocați, preoți, medici, farmaciști, văduve scăpătate, arendași, mici boiernași, dar câteva case, puține, au aparținut și unor mari familii boierești, cum sunt Bălăcenii (incluși cu casa din Calea Șerban Vodă nr. 22-24, „una din cele mai vechi și importante construcții civile din București“, p. 186, cândva cu ieșire pe Principatele Unite), sau unor vlăstare din bogate sau influente familii, cum erau Georocenii din jud. Dolj sau Scarlat Pascal și urmașii.
Radu Stanciu urmărește etapele de construcție a imobilelor și succesiunea moș tenirilor sau a vânzărilor, evidențiind totodată varietatea etnică și ocupațională a proprietarilor români, aromâni, greci, mai târziu evrei, rar și germani. Nu lipsesc biografii succinte ale acestora, date despre studiile lor (unii sunt din generația primelor doctorate la Paris), evoluția stării lor patrimoniale și raportul cu proprietatea studiată, destinația unor imobile ca spații comerciale sau chiar industriale (o fabrică de oțet, una de parfumuri, o chiristigerie, o tipografie, o seră de flori), amploarea averilor deținute, eventual, de proprietari în alte zone ale Bucureștiului. Nu lipsesc, atunci când este cazul, nici câteva fraze despre importanța acestor oameni în peisajul politic sau cultural al epocii.
Autorul are un ochi bun pentru identificarea etapelor constructive ale caselor, studiind planuri urbanistice, fotografii și chiar panorame celebre (de exemplu, de Carol Popp de Szathmári), autorizații (atunci când găsește) și mai ales prin observarea directă in situ a modificărilor detectabile, inclusiv a celor stilistice. Observațiile sale arhitecturale s-ar putea verifica uneori, dar și completa, prin titlurile de specialitate ale arhitectului Constantin Joja sau etnologului Paul Petrescu, semnatari recurenți de studii de arhitectură istorică bucureșteană în seria veche a revistei „Studii și cercetări de istoria artei“. De altfel, aceste prețioase surse bibliografice merită consultate și adăugate în cercetările viitoare ale autorului, fiind vorba nu numai de profesioniști cu o rară experiență, ci și pentru că ei au avut șansa de a vedea și documenta acel București pe care în general îl căutăm, și noi, cu multe imobile între timp dispărute.
Informațiile bogate din acest volum sunt prezentate clar și agreabil, cu nuanțe variind de la certitudinea afirmațiilor la simpla ipoteză. Capacitatea de sinteză a autorului la un asemenea volum de date este lăudabilă și reprezintă un model alternativ la tipul de studii istorice mult mai detaliate, dar și mai greu de urmărit. Radu Stanciu are experiența blogului Meremet, urmărit atât de un public larg, cât și de specialiști, și știe să își ierarhizeze materialul, să explice relativ ușor și totodată fără a rata detalii sugestive, precum și să înțeleagă într-un mod complex, deși nu fără inevitabile pete oarbe, ceea ce a scos din arhive.
Și la el, ca și la Cezara Mucenic, o curgere a marii istorii se poate intui din microistoriile (de case și oameni) analizate, de la perioada fanariotă târzie sau cea a Regulamentului Organic până la epoca lui Carol I, urmate de Belle Époque, interbelic și mai apoi de modificările postbelice. Irelevanța și dereglementarea postdecembristă sunt cel mai adesea ignorate, cercetătorii bucureșteni împărtășind aici o respingere unanimă. Însă cărți precum acestea militează împotriva celor spuse cu alte arme.