(Henriette Yvonne Stahl, Între zi și noapte, 1942)
Henriette Yvonne Stahl a atras atenția contemporanilor prin frumusețea ei aristocratică. Caracterizarea este în principiu frivolă și nerelevantă pentru evaluarea unei scriitoare, dar în acest caz – nu, întrucât surprinde chiar esența unui mod de-a scrie. Romanele publicate de Henriette Yvonne Stahl, elevate, fără nimic banal, scrise într-un stil elegant și distant, au și ele o frumusețe aristocratică.
Cel mai valoros dintre ele, Între zi și noapte, 1942, este și cel mai puțin cunoscut de cititorii de azi. Ana Stavri, în vârstă de șaptesprezece ani, elevă în clasa a VII-a de liceu, se află împreună cu mama ei, Lucia Stavri, la dentist. Acolo o cunoaște pe Zoe Mihalcea Vrînceanu, o tânără mai mare decât ea cu cinci ani, de o frumusețe stranie, de care se simte puternic atrasă. Se îndrăgostește pur și simplu de ea, de la prima vedere.
Suntem în Bucureștiul anului 1917, ocupat de nemți. Tatăl Anei, profesor, înrolat ca militar, se află în Moldova, unde s-a retras odată cu armata română, iar mama și fiica trăiesc singure în Capitală, ajutate de o servitoare, Lina.
La a doua întâlnire la dentist dintre Ana și Zoe, prietenia lor se consolidează, deși familia Zoei pare cam ciudată. Tatăl ei, Dimitrie Mihalcea Vrînceanu, este un agent electoral cunoscut care a făcut avere, iar în prezent se află în Moldova, cu afaceri; mama sa, Elena, fiică a unui preot din Brăila, mai are un fiu, Traian, cretin. Se pare că ambii părinți sunt atinși de nebunie. Zoe a studiat pianul la Leipzig, apoi, îmbolnăvindu-se, a abandonat muzica. Nu e agreată de tatăl ei deoarece acesta crede că nu e copilul făcut de el și, de fapt, că nevasta l-ar fi înșelat. Încordarea dintre tatăl cam nebun și fiica ultrasensibilă a crescut în așa măsură, încât Zoe a fost declarată bolnavă de nervi și instalată forțat într-o casă de sănătate, în străinătate, unde și-a petrecut doi ani. Acum, când o cunoaște pe Ana, Zoe e și ea elevă în clasa a VII-a de liceu, învață și în particular și visează să ajungă doctoriță, pentru a-și vindeca apoi fratele bolnav.
Cele două fete încep să învețe împreună. Frumusețea Zoei atrage mai mulți bărbați, inclusiv pe profesorul care le dădea lecții atât ei cât și Anei, Vasile Macovei, un tânăr în vârstă de treizeci de ani.
Războiul se termină, iar în București vine armata franceză. Zoe se desparte de logodnicul ei Sibi Bejan, declarându-l plictisitor, iar un tânăr student medicinist îndrăgostit de ea, Dorin Iuga, moare în urma unei infecții și se bănuiește că de fapt s-a sinucis. Fata se simte atrasă de un căpitan francez, André de Botas, care o dorește cu ardoare. Când tatăl ei revine acasă, îl îndepărtează pe francez, iar Zoe rămâne doar cu prietenia Anei. Îmbolnăvindu-se, Zoe își întrerupe învățătura; apoi, din cauză că nu se înțelege cu părinții, se mută la o rudă pe strada Lânăriei. Ana o vizitează acolo aproape zilnic, deși tatăl ei nu vede cu ochi buni această prietenie. De obicei o conduce un vecin, Ștefan Banea, un bărbat în vârstă de patruzeci și cinci de ani, bețiv și destrăbălat, care în apropierea Anei se simte parcă purificat. Tatăl lui Zoe moare, iar mama ei începe să trăiască pe picior mare și să se înconjoare de bărbați. Nu după mult timp însă, moare și ea, în urma unei paralizii.
Ana pleacă la Paris pentru a-și desăvârși pregătirea literară, având o oarecare vocație de poetă. După un an, revine în țară și își reia prietenia cu Zoe, care între timp a devenit morfinomană. Fratele lui Zoe, Traian, cel bolnav psihic, moare. Se pierde toată averea, iar Ana, la fel de îndrăgostită de Zoe, aleargă pe toate drumurile să-i procure morfina fără de care ea nu poate trăi. Din cauza unei infecții provocate de o injecție făcută cu seringa nesterilizată, Zoe moare, iar corpul ei urmează să servească pentru experiențe studenților de la medicină. Din ziare, Ana a află că a murit și Ștefan Banea.
După toate aceste încercări dramatice și purificatoare, Ana rămâne cu ideea că merită să-și dedice în continuare viața milei față de oameni. Este o compasiune aristocratică, nu o formă de umilință creștină. Nu întâmplător Henriette Yvonne Stahl s-a înțeles perfect cu doi dintre cei mai mari scriitori contemporani cu ea, care au și iubit-o, Ion Vinea și Petru Dumitriu.