(Victor Ion Popa, Floare de oțel, 1930)
Talentat și superficial, atras mai ales de teatru, care îi permitea să-și pună în valoare replicile spirituale (publicul râde din toată inima și azi la replicile din Take, Ianke și Kadâr), Victor Ion Popa (1895-1946) s-a manifestat cu dezinvoltură în toate genurile. În mod inevitabil valoarea scrierilor lui este inegală.Un roman demn de interes, pe care în vremea noastră, însă, nu-l mai citește nimeni și nici nu-l mai editează cineva, este Floare de oțel, apărut în 1930.
Un tânăr, Călugăru, își amână, din cauza unui icter, stagiul militar, și se înrolează abia în toamna anului următor, odată cu fratele lui mai mic, la Botoșani. După ce fac instrucție șase luni, sunt trimiși în primăvară la Iași și de acolo pe frontul care se stabilizase în preajma Cașinului și Sovejei. Sunt repartizați la Regimentul 12, primul la compania a IX-a cu funcția de comandant de pluton, iar al doilea la compania a XII-a. Ne aflăm la începutul Marelui Război.
În scurt timp, fratele mai mare, cel adus de autor în prim-plan, se obișnuiește cu viața din tranșee, cu frecventele schimburi de focuri de armă și nu arareori și de tunuri, deși e o perioadă când pe front nu se întâmplă nimic deosebit. Trupele române, flancate de cele rusești, stau pe poziții în fața nemților adăpostiți și ei în tranșee; în unele puncte soldații români sunt despărțiți de inamici doar de o fâșie de teren de treizeci de metri. E primăvară și zăpada începe să se topească; ies la iveală cadavrele atât ale nemților, cât și ale românilor căzuți în zona dintre cele două tranșee în perioada iernii, pe parcursul hărțuielilor zilnice; noaptea, armatele încheie un armistițiu tacit, pentru a-i îngropa pe morți.
Personajul nostru face cunoștință cu mai mulți camarazi, soldați sau ofițeri comandanți ca el, printre care și cu locotenentul Vaille Chamard – poreclit „vai și-amar“. Acesta se află pe front în calitate de instructor pentru a-i deprinde pe români cu mânuirea armamentului francez, iar Călugăru se împrietenește cu el. Același Călugăru trece prin mai multe situații primejdioase, unele doar pitorești, și își revede fratele care a luptat undeva în apropiere. Din ordinul regelui Ferdinand, se întocmesc tabele cu soldații cărora li se promisese că la terminarea războiului vor primi pământ. Cu această ocazie, Călugăru are posibilitatea să cunoască situația familială a plutonului său, mizeria în care trăiesc familiile celor mai mulți dintre soldați, ca și neîncrederea lor în cuvântul regal, despre care cred că are drept scop doar să-i amăgească pentru a-i stimula să lupte. După mai multe acțiuni mărunte, coman dantul de pluton participă la ofensiva de la Mărăști-Oituz, catastrofală pentru români, aceștia fiind nevoiți să se retragă pe vechile poziții. În urma luptelor, Călugăru este avansat sublocotenent, iar în satul Câmpurile are o aventură amoroasă cu o țărăncuță, Anica, pe care mama sa o căinează, povestind că nemții au violat-o și nici măcar ca oamenii, ci asemenea câinilor.
Armata rusă bolșevizată începe să pactizeze cu inamicul, apoi se retrage de pe front, soldații întor cân du-se în țara lor. Ei trebuie înlocuiți de forțele române care și așa sunt împuținate și obosite, în timp ce nemții primesc mereu întăriri proaspete.
Revenind în Câmpurile, Călugăru nu o mai găsește pe Anica, internată între timp din ordinul unui medic militar la un spital civil, în secția de dermatologie. El și locotenentul Chirilă sunt cazați în casa unei familii de țărani cu două fete pe care locotenentul, dorindu-le, le tratează prea direct, iar ele se sperie și refuză să se culce cu el. Călugăru adoptă o altă tactică: se culcă în afara casei și, noaptea, fetele vin pe rând să i se ofere.
Călugăru participă la o nouă luptă decisivă, soldată cu pierderi grele: printre cei căzuți se află și fratele lui, precum și aproape toți tovarășii săi de luptă. El însuși este rănit grav, încât abia după patru zile își revine în simțiri și este internat într-un spital militar din Sascut.