(Mircea Eliade, Întoarcerea din rai, 1934)
În bibliografia lui Mircea Eliade, mai cunoscut – în lumea întreagă – decât oricare alt scriitor român, există totuși și unele cărți de care nu mai știe nimeni. De exemplu, romanul Întoarcerea din rai, apărut în 1934. Romanul, nu numai că este scris atrăgător, în stilul cursiv și alert al lui Mircea Eliade, dar are și o valoare documentară oferind o fotografie de grup a generației scriitorului. S-a scris mult, pro și contra, despre această generație, nervoasă, nerăbdătoare să schimbe repede România în bine și eșuând în cele din urmă în extremism. Mircea Eliade nu o idealizează, ci o privește cu luciditate și chiar îi denunță predilecția pentru ratare.
Tânărul Paul Anicet, rămas de șase ani fără tată, își termină studiile, dar nu face nimic ca să devină scriitor, cum dorea din copilărie. Lucrează ca secretar la domnul Baly, un prieten al tatălui său. Are întâi o amantă, Luky, apoi începe să-și împartă timpul între două femei, Una și Ghighi, pe care le iubește cu aceeași pasiune. Când e în brațele uneia se gândește la cealaltă și invers. Deși vrea să se despartă de amândouă pentru a-și recăpăta libertatea, amână mereu punerea în practică a hotărârii.
Locuiește împreună cu mama și cu fratele său, Petru, elev în clasa a VII-a de liceu. În familie, stăruie amintirea tatălui lui Paul, Francisc Anicet, deși au trecut câțiva ani de la moartea lui. Inginer vestit și bogat, el i-a lăsat totuși fără nicio avere pe ai săi.
David Dragu (Dav) e un prieten apropiat al lui Paul. Deși are două licențe, se vede nevoit să lucreze în calitate de corector de noapte la un ziar și să scrie eventual unele articole. El se află mereu în conflict cu familia care-i cere să găsească un post mai bun ca să-i poată ajuta materialicește. Paul are și alți prieteni, printre care Emilian, un tânăr înscris la comuniști; Jean Ciutacu, muncitor; Octav Dobridor, naturalist. Ei se întâlnesc la Cafeneaua Corso, unde, în cursul unor discuții aprinse, pun țara la cale și au dispute pe teme sociale, politice, economice și filosofice, fiecare susținându-și punctul de vedere.
În timp ce Paul pendulează între două iubite, de care încearcă să se despartă fără să reușească să ia o hotărâre definitivă, în familia prietenului său Dav se petrece o dramă. O soră a lui David, Liza, cu veleități de pictoriță, își părăsește casa părintească și începe să ducă o viață libertină. Pentru a nu se mai certa cu părinții, Dav pleacă și el de acasă, luându-și o casă cu chirie în alt cartier al Bucureștiului. Maiorul, tatăl lor, întors de pe front, din Primul Război Mondial, suferă de paralizie și, după ce este internat într-un spital, moare.
Paul reușește să se despartă de Ghighi, după ce ea îl anunță că a rămas gravidă. La reacția lui negativă, fata își schimbă domiciliul, fără să-i lase vreo adresă. La întreruperea sarcinii, pe masa de operație, Ghighi șoptește numele de alint, Faust, al iubitului ei, Paul.
Tot în acea perioadă au loc grevele de la Atelierele Grivița; tânărul Emilian fură revolverul tatălui său și, asociindu-se cu alți tovarăși de idei, împușcă un sergent. Apoi vine la Paul și îl roagă să-i ascundă pistolul, ca să nu fie descoperit; acesta acceptă să-l ajute.
Filosofând pe tema morții, Paul și prietenii săi cad de comun acord că numai prin moarte se poate ajunge la o înțelegere a vieții. De altfel, viața pe care o duc ei constă în chefuri, vizite la casele de toleranță și desfătări în brațele amantelor. Trăiesc într-un fel de rai care, însă, nu-i mulțumește; doresc să răstoarne ordinea socială, să declanșeze o revoluție sau măcar să provoace tulburări muncitorești.
După moartea tatălui lor, Dav și sora lui Liza se întorc acasă. Într-o discuție cu Paul, David îl anunță că s-a hotărât să intre în învățământ pentru a putea să-și întrețină familia.
Patronul lui Paul pleacă în Anglia pentru mai mult timp și îl lasă pe tânăr în compania fiicei lui, Felicia. Paul se simte atras de ea și regretă că nu a cunoscut-o mai demult. Continuându-și acțiunea de dezangajare, o vizitează pe Una, cu care face dragoste. Este o întâlnire de rămas bun, fără ca femeia să știe asta.
Revenind acasă, scoate un pistol dintr-un sertar – este pistolul pe care i l-a dat în păstrare Emilian – și îl duce la tâmplă, fără să-i ridice piedica. Are câteva ezitări gândindu-se că încă ar putea să evite întoarcerea din rai și trecerea în neant. În cele din urmă, ridică totuși piedica și trage.
P.S. Mulțumesc, domnule Ion Buzași, pentru observația făcută. Aveți dreptate. Revin, deci, cu o rectificare: poemul Loreley de Heinrich Heine, menționat de mine într-un articol din România literară nr.6/ 2023, a fost tradus în română de Șt. O. Iosif, nu de Octavian Goga.