Vârsta de aur a inocenței

Este foarte cunoscută reflecția finală din romanul Moromeții: „timpul nu mai avea răbdare“ și uitată fraza cu care se deschide romanul: „În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.“ Romanul Inocenții al Ioanei Pârvulescu este despre un timp care avea răbdare, despre o lentoare solară la care se referea nostalgic Stefan Zweig în Lumea de ieri pentru a defini esența de la belle époque cu termenul memorabil de „vârsta de aur a statorniciei“. Numai că aici aurul aparține unui alt timp, al „Epocii de aur“, pe care romanciera o inocentează la propriu încredințând perspectiva unei fetițe pe nume Ana ca personaj raisoneur, alături de care se mai află fratele său Matei și doi verișori, Dina și Doru, care împart alături de părinți și bunici o casă care devine arhiva vie a unei memorii afective. Perspectiva grației copilărești este infuzată de un aer medelenian, ajutat și de spiritul de observație al Anei și de o memorie prodigioasă lăsată să se exprime cu naturalețea nabokoviană. Această perspectivă se deschide și către o dimensiune figurativă, ridică inocența la puterea unei forme de cunoaștere din care lipsește grundul de amărăciune pe care aceasta îl depozitează la adulți, o cunoaștere aerisită, vioaie, la confiniile cu inițierea și descoperirea lumii. Poate nu întâmplător primul capitol este consacrat ca și la Ion Creangă unui loc, și anume casa, o casă care depozitează memoria-palimpsest a unor generații succesive. În Philosophie de la maison. L’espace domestique et le bonheur, Emanuele Coccia observa faptul că spre deosebire de orașe, casele nu îi interesează pe filosofi: „Ca și cum casele cereau să nu fie recunoscute în timp, pentru a putea arde istoria lor pentru a fi în măsură să reînceapă alta cu o memorie virgină. Ca și cum ele erau mașinile care permit vieții să nu lase urme. Ca și cum timpul care trece nu putea să se acumuleze sub forma unei istorii și nu era decât repetiția trezirilor unei conștiințe care nu rememora nimic din evenimentele survenite înainte și în timpul visului.“ Ceea ce se refuză reflecției filosofice este recuperabil în spațiul literaturii și în particular a acestui roman care aduce la suprafață nu doar forme de sensibilitate cu un contur propriu, dar și un sistem de obiecte și forme de sociabilitate pe care le antologhează aici, un aer al timpului care se scruge „ fără conflicte mari“. De la părinți și bunici universul casei se extinde către cel al străzii prin vecinătăți, cu o lume eterogenă, surprinsă în mișcarea ei firească, într-o domesticitate care-i conferă o bunătate ce survine și din tandrețea cu care e privită. Unchiul care ține un anticariat, – relația de rudenie plonjează în mitologie –, inventator al pixului, devine nu doar depozitarul unui sistem de obiecte magice pentru că aparțin unui alt timp, ci și al unei forme de cunoaștere ilustrate prin tot felul de cimilituri, dar și a unui secret. Viața de cartier pe care o relatează mica povestașă este una de familie, într-un sens larg, pentru că ea înglobează prin extensie nu doar rudele apropiate și îndepărtate, ci pe toți familiarii, cunoștințele, vecinii, oamenii întâlniți din întâmplare. Există o candoare cu propria ei savoare, așa cum există în inocență o putere hermeneutică care izvorăște din însăși pasiunea explorării și din caracterul magic al descoperirii la confiniile cu revelația. Ioana Pârvulescu ne relevă bogăția unei lumi mici, provincial-mahalagești, într-un sens sublim pe care-l evoca și Dan C. Mihăilescu la un moment dat, o lume de mirări, de fragilități, cu o geografie bine definită, atent luminată în toate colțurile ei. Interogațiile universului copilăresc dincolo de un ludic amuzant ating puncte nevralgice uneori, acolo unde o altă istorie irumpe în memoria adulților. Într-un fel, cartea Ioanei amintește de un joc al copilăriei din anii ’80, „flori, fete, filme sau băieți“, – lista era mai lungă – joc care făcea un inventar al lumii d’antan, cu celebritățile la modă atunci, cu filmele care mobilizau imaginația copilărească, cu un întreg carnavalesc al unei lumi a cărei aură o face perceptibilă romanul. Inocenții ar putea fi un Amintiri din copilărie transformat în roman fără a pierde, ca și La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu, spiritul peterpanesc al copilăriei cu prodigalitatea ei.