Revederea după zeci de ani a Lacului lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski, în montarea lui Oleg Danovski, balet creat de el în urmă cu 75 de ani, în 1957 și reluat în 1995, cu prilejul centenarului premierei mondiale a acestei capodopere, a însemnat pentru mine o adevărată îmbăiere în clasicism, după o serie întreagă de experimente de dans contemporan urmărite în ultima vreme. Cu precădere, m-am lăsat purtată ca într-o lume de vis, ascultând și privind actele doi și patru. Șirul diafan și parcă fără sfârșit al lebedelor din actul doi, în coregrafia originală a lui Marius Petipa, păstrată cu venerație de toți cei care au reluat spectacolul de-a lungul secolului XX și apoi aceleași lebede în actul patru, în coregrafia originală a lui Oleg Danovski, care a transfigurat ultimul act al capodoperei lui Petipa, dându-i un aer de basm românesc.
Prima și marea bucurie a serii petrecute la Opera Națională București, care a reluat această creație danovskiană în montarea fiului acestuia, Oleg Danovski Junior, a fost aceea că splendoarea muzicii lui Ceaikovski, geometriile construite de Petipa și reconfigurarea concepută de Oleg Danovski își păstrează integral valoarea. Sunt valori perene. În timpul actului patru, coregraful Ioan Tugearu, aflat alături, mi-a șoptit: „auzi cum muzica lui Ceaikovski ne vorbește?“. Da, ne vorbește și astăzi, iar mișcările încărcate de sens ale coregrafiei ne încântă și în prezent. Și visarea în care mă cufundasem nu putea să nu îmi readucă în fața ochilor pe Irinel Liciu în lebăda albă, pe Ileana Iliescu în lebăda neagră, pe Margot Fonteyn – venită în turneu la București – și nuanțele singulare date de ea mișcărilor lebedei albe, când, încărcată de durere și crezându-se trădată de prințul Albert, ieșea din scenă, iar eu ieșeam din loja unde mă aflam, din jenă, căci începusem să plâng fără voia mea.
Opera Națională București nu mai avea de ani buni în repertoriu această piesă, chintesență a dansului clasic, care nu are cum să lipsească dintr-o mare companie de balet. Pe scena bucureșteană ea a mai cunoscut două variante: una care face parte din preistoria baletului nostru, montarea Verei Karalli, maestră de balet care în 1929 i-a luat locul lui Anton Romanovski (unul dintre maeștrii lui Oleg Danovski) și o alta de o factură clasico-modernă, din 2008, a prim-balerinului și coregrafului Gheorghe Iancu. Dar varianta lui Oleg Danovski rămâne fără egal. Ea a fost cea mai bine integrată spiritului locului. În una dintre pauze vorbeam cu coregraful Gigi Căciuleanu despre oameni de neînlocuit, precum Ion Caramitru sau Oleg Danovski. Dar, din păcate, de neînlocuitul Oleg Danovski dispăruse complet din repertoriile companiilor româneși. Lacul lebedelor creat de el se mai păstra doar în Bulgaria, la Sofia. Și a mai fost, pentru un timp, în repertoriul Teatrului de Balet Sibiu, altă lucrare a sa: Mandarinul miraculos. Nici măcar Teatrul de Balet „Oleg Danovski“ din Constanța nu îi păstrează vreuna dintre creații, deși câteva cred că sunt unicate și ele de neînlocuit, precum: Mandarinul miraculos, care luase premiul I la un concurs internațional de la Budapesta, în care creatori din mai multe țări își prezentaseră varianta lor, sau Domnișoara Nastasia după G.M. Zamfirescu.
Dar cine au fost interpreții care au readus la lumină, de astă dată, opera lui Oleg Danovski ? Eu am văzut cea de a doua distribuție, în care plutirea de vis a brațelor lui Rin Okuno au evocat-o pe suava Odette și apoi pe opusul ei, Odile, iar Robert Enache a secondat-o cu aplomb în Siegfried și Cristian Șușu în Rothbart. Dar dacă cineva a strălucit cu adevărat în rolul ce i-a fost încredințat, acela a fost Hibiki Tsukamoto, în rolul bufonului, nu numai prin tehnica impecabilă, ci și prin implicare în fiecare moment în care era prezent, dominând întreaga scenă, ca un adevărat maestru de ceremonii. Sub bagheta lui Iurie Florea, orchestra a avut și unele momente discutabile, lucrarea fiind adecvat secondată în schimb de costumele semnate de Viorica Petrovici, dar nu și de decorurile realizate de Adrian Damian în toate scenele, mai ales în cele în care proiecțiile se adăugau construțiilor scenice. Acea lună plină ce însoțea actele ce aveau ca fundal lacul, agăugau ceva artificial atmosferei și dacă am regretat cu adevărat ceva a fost faptul că nici regia nici decorul nu au reușit să refacă momentul final de basm al acestor meleaguri, așa cum fusese el creat cândva de coregraf. Oricât de frumoasă și emoționantă revederea acestei creații, i-a lipsit totuși ceva: ochiul de neînlocuit al lui Oleg Danovski.