Un policier cu timbru livresc

Autor cu multiple disponibilități creatoare și traducător redutabil, pe deasupra, Radu Paraschivescu este un prolific scriitor din con-temporaneitate. Gama extinsă a preocupărilor sale publicistice, eseistice și beletristice se întinde de la comentariul sportiv (despre fotbal) și de la documentarele satirice de genul „perle de tranziție“ sau „colecție de perle românești“ până la povestire și roman. Din 2000 încoace, când debutează cu romanul Efemeriada, a publicat aproape anual câte o carte, dacă nu chiar două, inspirându-se din realitatea imediată. În cele mai multe cazuri, satirizează „moftul“ românesc, pe filieră caragialescă, și mentalitatea denaturată a „personajelor“ de comedie bufă găsite în lumea contradictorie post-revoluționară.

Evadând din mediul autohton, prozatorul cu largi perspective își redimensionează geografia literară într-un roman cu turnură polițistă, Podul Diavolului. Nu este prima dată când o face – ne avertizează în textul introductiv intitulat Lămurire – întrucât vacanțele europene preferate i-au insuflat și ideea altor romane: Cu inima smulsă din piept (2008), Fluturele negru (2010) și Acul de aur și ochii Glorianei (2021). După Portugalia și Italia a venit rândul Franței pentru localizarea acțiunii recentului roman în comitatul Périgord. Mai precis în orașul Cahors și în comuna Saint-Cirq-Lapopie. Romancierul ține să-și lămurească cititorii în prefață despre conlucrarea dintre real și ficțiune în creația sa. Cahors și comuna învecinată, cu Pont Valentré, considerat simbolul de la marginea orașului, aparțin de geografia reală și constituie „puncte de sprijin“ pentru imaginația debordantă a prozatorului. Ca într-un Ghid al cititorului ideal, autorul indică personajele cu modele din realitate și cu locurile/localurile reale, recunoscând că restul e produsul fanteziei creatoare: „Inclusiv cele șase capitole dintr-o carte despre podurile cărora li s-a spus «ale Diavolului» și care împânzesc Europa. Inclusiv legendele și blestemele legate de ele. Inclusiv cartea rară și albumul care apar în decursul acțiunii.“

Protagoniștii de superficie ai acțiunii romanești – cu rol de liant narativ – sunt doi îndrăgostiți: englezul Bertrand Eno și franțuzoaica Anne Drobret. Care provin din națiuni rivale de-a lungul istoriei, cum precizează ironic naratorul: „perfidul Albion și la belle France“ sau „cuceritorul și cucerita“. Ei se întâlnesc în sezonul estival pe pământ francez și spre a se înțelege mai bine încheie convenția de a se adresa în dialog fiecare în limba celuilalt. Un prilej contextual ideal pentru un filolog absolvent al secției Engleză-Franceză, cum este autorul, pentru a impregna țesătura romanului cu expresii sau fraze întregi în limbile cu circulație internațională. Cei doi sunt invitați de baronul cu nume ciudat Narbo de Rent să viziteze librăria „La Rose Impossible“, care ar fi fost locuința temporară a poetului André Breton. Apropierea de dimensiunea supranaturală a evenimentelor ce vor urma este sugerată nu doar prin evocarea poetului suprarealist, ci și prin găsirea unui album cu desene Arcade în Arcadia ce înfățișează podul simbolic de peste râul Lot. În spiritul romanelor polițiste ale Agathei Christie, apoi, personajele sunt implicate în intriga sinuoasă a romanului prezent.

Meritul evident al lui Radu Paraschivescu rezultă din evitarea clișeelor romanului polițist. În Podul Diavolului prozatorul ingenios integrează câteva seriale de compoziții stilistice alternative legate de subiect. Primul serial inserat în diferite momente ale narațiunii rectilinii este desfășurat în șase capitole intitulate Poduri, legende și blesteme. Unde romancierul transcrie o inventată istorie a podurilor europene blestemate, semnată de Agathe Laboeuf-Desvilliers, o locuitoare pașnică din Cahors (ca personaj secundar). Motivul pactului cu Diavolul – de unde, denumirea podurilor – este reconstituit prin referințe livrești la Faust-ul lui Goethe și, dinainte, al lui Marlowe, mergând până la alchimistul Johan Georg Faust din Heidelberg.

După ce a simulat artistic reconstituirea documentară a istoriei podurilor blestemate, romancierul adoptă ipostaza narativă a ucigașului din umbră, identificat finalmente de comisarul poliției locale. Serialul confesiv al acestuia începe cu un capitol scurt MonteCristo.com și se încheie după mai multe secvențe cu episodul demascării criminalului cu program simili-fascist. Fiecare episod se deschide cu fraza-laitmotiv cu inflexiuni parodice „Ziua-ntreagă mă pătrunde, noaptea-ntreagă mă ascunde“. Ucigașul răzbunător mărturisește că face parte dintr-o Confrerie bizară care și-a propus să realizeze reabilitarea morală a locuitorilor din jurul podului prin „igienizarea“ de păcate. Redon Barnet consideră că el nu este decât omul care îndeplinește blestemele legendare. În cazul Podului Diavolului din Cahors păcătoșii purificați prin crimă sunt un amant și un onanist. Scenele crimelor descrise detaliat trădează înclinația prozatorului spre naturalism. Și către expresia frustă, neocolind limbajul sexual. Este o modalitate originală, în fond, de a cultiva estetica urâtului.

Prin referințele integrate în firul narativ – dintre care lipsește nejustificat viziunea parodică a lui Mihail Bulgakov din Maestrul și Margareta –, Podul Diavolului lasă impresia unui roman polițist complex, cu timbru livresc și accente parodice. Radu Paraschivescu menționa într-un C.V. abreviat atașat unei cărți din colecția „Râsul lumii“ de la Humanitas (el fiind coordonatorul colecției) că din volumul anterior Ghidul nesimțitului s-au vândut 45.000 de exemplare. „Mă îndoiesc, însă, că romanul actual va atrage mii de cititori fideli care să savureze frecventele replici în engleză și franceză; chiar dacă au rostul de reflectare a culorii locale. Va fi, poate, mai ușor pentru traducători?“