Un impuls al eliberării

O evadare din coordonatele timp-spațiu e mărturisită cu un aer de program într-un poem al lui Cassian Maria Spiridon, din care este extras și titlul ultimului d-sale volum: „pietre negre/ peste pietre negre/ peste pietre albe/ peste pietre roșii/ peste viețile/ și peste toate morțile/ se înalță/ se ridică movilă/ întunecă zarea/ călcată de valuri/ fără istorie“ (pietre negre). O elementară simbolistică cromatică ne îngăduie a echivala albul cu puritatea, negrul cu moartea, roșul cu viața. E vorba de o aspirație spre o lăuntrică libertate, de o ieșire în fapt din captivitatea prezentului a cărei transpunere în expresie trece printr-o serie de variante. Eliberarea de povara temporală reprezintă o evitare a actualității prin recursul la trecut. O vizită în Grecia îi permite poetului emoția evocării lui Socrate la fața locului. Generozitatea filosofului devine un motiv nostalgic: „Socrate viu/ întreba în orice loc/ pe fiecare gata să-l asculte/ cât/ de ce/ și pentru ce trăiește/ despre daimonul lor/ despre suflet/ pregătit să îi vindece“ (dreapta răsplătire). Nu mai puțin caracteristică e rememorarea zeului Pan în aceeași acoladă a unui trecut-prezent: „acolo/ departe/ la chemarea lui Pan/ se află în dans/ despletite naiade// zeul Arcadiei străbate pădurea/ dumbrava cuprinsă-ntre cedri/ aici/ își adună copitele/ pentru ultimul somn“ (chemarea lui Pan). Nu absentează nici momentul nașterii cristice: „acum e ora întârziată/ și-n cer lumina clară/ sunt clopoțeii ce vestesc/ o naștere/ prin magii călători// noi stăm cuminți/ la umbra marilor cununi/ ce copleșesc/ cu psalmii iubirilor cerești“ (colind). Pe aceeași direcție un madrigal înfățișând angelizarea unei nimfe cuprinse „în oglinda cerului/ ce se revarsă în luciu de ape“, deasupra căreia planează „cu aripe deschise/ ochiul de lumină/ în care se răsfrânge/ torță/ trupul unui înger“ (în planare). În perspectiva orizontului celest, încă o angelizare, cea a constelațiilor: „armadă tulburată/ de îngerii cu aripe multiple/ ce sunt în constelații/ conduși de Ursa Mare/ printre recifele stelare“ (în zadar încearcă). Dar și imaginea sumbră a lui Nemesis care testează condiția solitară a ființei: „vine stăpâna de-ntuneric/ ea pașii peste creștete urmează/ de ai sau nu în piept/ inima trează/ din mrejele ei afli/ doar singur izbăvirea“ (zeița rătăcirii). Constatăm, așadar, o indispoziție a autorului provocată de mediul ambianței căruia îi opune ipostaze fabuloase. Mersului firesc îi preferă unul trudnic, cu miza izbăvirii: „înaintezi prin nisipul negru/ vulcanic/ în drumul tău spre lustrare/ neîncrezător/ ca unul trecut/ prin bolgiile toate/ oferite în timp/ cu tandră cruzime/ pe drumuri de aer și foc“ (înaintezi prin nisipul negru). Dacă nu poate fi percepută ca o calitate umană, puritatea e una a naturii în priveliștea căreia se introduc totuși referințe la „degete“, la „o inimă“ spre a o face mai comunicativă: „crengi fără frunze/ îmbrăcate în albe omături/ profilate în aerul cenușiu/ își ridică degetele spre cerul/ potopit de umbre (…) doar atât/ într-o liniște/ prinsă în cușca de zăbrele/ a crengilor/ ca o inimă“ (ca o inimă). Spre deosebire de autorii atrași de aspectul minor, de amănunt, Cassian Maria Spiridon preferă din capul locului grandiosul cosmic. Nescutit de tensiunea trecutului care apare mereu menționat în aceeași cheie a unei maiestăți inclusiv biologice. Mintea e apăsată de „stânci uriașe“, iar „din adâncuri/ vine apăsarea/ unor istorii nesfârșite/ cu geneza/ nașterea/ perpetuarea/ din embrionul/ ce vine din primordii“ (simți cum dintr-o dată). Fascinația infinitului apare asociată cu „o lumină de dincolo/ din care sclipirea albă a zăpezii/ își trimite săgețile/ reci glorioase/ între halucinante pustiuri de gheață“ (într-o lumină alb strălucitoare). Secvențele eliberării puse în scenă sunt multiple. Uneori se ivește figura călătorului marin neînfricat, „căpitan pe o corabie fără catarge/ fără cârmă și vâsle/ fără busolă/ fără mateloți pe covertă/ cu ancora ruptă“, care, rămânând imobil, își proiectează solitudinea „privind nesfârșitul“ ( căpitan pe o corabie). Dar intervin și clipe în care privirea poetului concede a se desprinde de vastele orizonturi spre a se considera pe sine. Și aici intervine criteriul dimensiunii: „îmi sunt zilele tot mai scurte/ iar clipele nu mai au capăt/ nu se termină/ de la o clipă la altă clipă/ trecere/ eonii sunt cuante/ în fulgerare/ pe orbitele lor trecătoare“ (linia subțire). Dacă e luat în considerare acoperișul casei, urmează o rapidă întoarcere spre analogia siderală: „să împărțim acoperișul/ la fiecare atât cât se cuvine/ cât ploile ne-ngăduie/ să fim o împreună adunare/ cât stelele ne iartă/ că avem inele/ precum Saturn/ nemărginite cercuri“ (sunt degete lungi). Erosul dobândește la rându-i o asociere similară: „taci și ascultă/ ascultă mereu/ cum se iubesc/ în cer două stele/ între constelații/ pulsând în perfectă cadență (…) două stele în cer se iubesc/ se devoră una pe alta/ până când/ una sunt“ (big crunch). După cum finalul existenței e consolat de raportul materiei ultime cu o geneză solară: „plină de fapte și vise e viața/ nesfârșită-n eoni este secerătoarea/ ne culcă în huma primitoare/ din care am fost plămădiți/ rămâne pulberea/ din care se nasc sorii“ (rămâne pulberea). Indiferent la argheziana lume „a boabei și a fărâmei“, Cassian Maria Spiridon se dorește în larguri necurmate cu posibilă miză transcendentă: „când lumina s-a înstăpânit/ pe-ntinderea de ape și pământ/ rămâi doar tu/ cu sufletul/ de-o parte și de alta/ a tulburatului de valuri/ fluviu/ în ochii umilinței/ cauți/ cu necesara/ biata ta candoare/ în zori/ iluminarea“ (față către față). Profesia de credință a acestei producții lirice pare a fi totuși o imprevizibilă culpă asumată: „îmi scriu destinul/ de condamnat/ pentru eterna vină/ că am ales/ întotdeauna libertatea/ între atâtea comode viețuiri“ (aștept trasoarele).